Odă! O, da!

Ce-mi place să ies pe stradă în toiul zilei, când e lumea adunată ciorchine; că ies de la muncă, că se duc să se plimbe, că vin de la plimbare sau că au ieşit pur şi simplu să-şi dezmorţească oasele bătrâne, e o adevărată încântare să ieşi din casă şi să treci printre ei, să interacţionezi cu ei şi să interacţioneze cu tine! Ce poate fi mai minunat decât acel du-te vino uman, acel sentiment mirific, sublim şi înălţător că sunteţi legaţi de aceeaşi apartenenţă la specia umană, că sunteţi, într-un fel, ca nişte fraţi întru domnul şi întru proslăvirea universului care v-a lăsat pe amândoi cu ambele picioare pe pământ?

Nu, nu m-am lovit la cap. Nu, nu mi-a furat nimeni tastatura şi nu, nu scrie nimeni în locul meu. Nu sunt sub medicaţie, cu toate că unii dintre colegii mei au tras concluzia asta; nu sunt nici în sevraj, nici nu am trecut la vreo religie cu nume greu de pronunţat şi de reţinut. Şi totuşi, ce minune să poţi ieşi printre semenii tăi, să se şteargă razant de tine, ba chiar să-ţi dea şi amical un cot în burtă pentru că n-ai calculat bine distanţa; visele mele şi-au găsit împlinirea!

Să mă explic: ies frumuşel pe poartă. Poarta mea care, dintr-o eroare de "proiectare", se deschide fără avertisment în exterior. Drept urmare, cam de fiecare dată când deschid poarta este posibil să se lase cu măcar o victimă. Spun măcar pentru că, pe lângă victima turtită de poartă, care se prelinge uşor pe toată lăţimea gardului, mai exist şi eu, ţinta scandalului provocat de către însoţitorii victimei. Da, ştiu, mea culpa; poarta mea a lovit pe cineva, dar putea cât de cât să se uite pe unde merge, pentru că eu nu deschid sus-numita poartă cu viteza unui bolid; ai timp să te fereşti, dacă te uiţi pe unde mergi, repet.

Bun, scuze, alea alea, şi reuşesc, într-un final, să înaintez. La capăt de stradă sunt reperată. Un grup de vreo 8 ochi se benoclează la mine. Un grup de ochi care încă nu au drept de vot, încă n-au început să se bărbierească, poate au şi vocea încă în schimbare, dar care se-ntrec în cea mai şmecheră replică. Drept urmare, aflu că sunt "emo kid"; mda, nu mă deranjează major, pentru că e posibil să fi crezut că n-am mai mult de 16 ani, ceea ce nu poate decât să-mi gâdile orgoliul; ăla feminin, adică.

Şi înaintăm. Eu cu mine, în principiu. Sau eu cu geanta mea, de care mă ţin semeaţă; încă n-am reuşit să aflu ce ar trebui să faci cu mâinile pe stradă, în timp ce mergi, aşa că le agăţ şi eu de ce pot; de buzunar, de geantă, de celălalt buzunar, mă rog, aţi prins ideea.

Ceva mai încolo, eternul grup din faţa consignaţiei. Parcă-s lipiţi de consignaţia aia şi de sticla de bere, şi de bordura pe care o populează pentru că de, după câteva ore şi câteva beri, simţi nevoia să stai jos; parcă nu te trage aţa să te duci acasă, că acasă s-ar putea să trebuiască să faci câte ceva, gen reparat burlane sau întins rufe, aşa că e mult mai bine la consignaţie, că e aer curat, şi vorbă gratis, şi mai ai şi cu ce-ţi clăti privirea şi, dacă-ţi dai interesul, mai găseşti vreo două persoane cu care să lansezi păreri bombastice în legătură cu politica, şi guvernul, şi criza în care ne-am împotmolit.

De-a lungul "uliţei principale" s-a "amenajat" pistă pentru biciclişti. Două dungi portocalii, care desemnează zona celor pe două roţi. Nimic neobişnuit până acum; bine că s-a gândit cineva să le dea şi lor o bucăţică de drum, să nu-i mai vezi pocniţi de şoferi furioşi şi vitezomani. Numai că pe bune că eu n-am văzut picior sau roată de biciclist pe respectiva bucată dintre dungi. Nu, frate, se pare că pista pentru biciclişti e, de fapt, pistă pentru pensionari. Da, pensionarii ăia care stau în continuare ciorchine pe lângă cutiile de la Adevărul de seară, acei pensionari au decis că e mai fencitrendi să meargă exact printre cele două linii portocalii. Şi ţin drumul drept, fără probleme, fără să depăşească spaţiul alocat; ferească sfântul să vrea să treacă vreo bicicletă pe-acolo. Posesorul ei va fi făcut cu ou şi cu oţet, pentru că n-are grijă pe unde merge; că n-are pic de respect pentru oamenii în vârstă, că a vrut să omoare bătrâneţile adunate de-a lungul secolelor, că nu e decât o haimana şi-un huligan.


Trec mai departe pentru că da, cu mine pornisem de acasă. Nu mai pomenesc de toţi kinderii pe care trebuie să-i ocolesc, pentru că ei sunt mici, n-au direcţie, aleargă dezlegaţi şi, dacă s-ar lovi de genunchiul meu ar fi posibil să-şi spargă capul; nici de aurolacii care se lipesc de mine şi care nu vor să priceapă că nu, nu le dau nimic, nu, nu-mi place faţa lor, nu, nu-mi scot portofelul şi nu, nu-mi provoacă milă nici dacă se lamentează mai cu foc, nici dacă îmi îndrugă o poveste lacrimogenă în timp ce merg în pas cu mine; n-o să amintesc nici de specimenele care găsesc foarte amuzant să sperie mâţele care se-ntind leneş la soare, nici de cei care mai au puţin şi lovesc câinele pe care-l văd zilnic, care n-a făcut nimic nimănui, dar e câine, şi vagabond pe deasupra, şi mamă ce şmecher eşti dacă bagi frica-n el, să vadă femeia ta cât de bărbat poţi fi, şi să-ţi ridice vecinii statuie, că tu eşti ordinea şi puterea şi legea; şi nici n-o să povestesc despre cum poate fi aruncată o hârtie pe jos, în momentul în care coşul e cu doi metri mai în faţă, dar direct doi metri mai în faţă te doare pe tine de menţinerea curăţeniei, şi poţi totuşi să critici primăria că n-are grijă de oraş, că e mizerie şi sunt mormane de gunoi din doi în doi paşi. Şi de ce ţi-ar păsa, până la urmă? Că doar de-asta sunt plătiţi cei de la Ecosal; să păstreze ordinea şi disciplina. Şi dacă n-ai fi tu care să arunci ambalajele pe jos, ei clar n-ar mai avea ce munci, că dacă nu e gunoi s-a zis cu locurile lor de muncă şi, prin urmare, tu le faci un serviciu făcând gunoi, şi iar ar trebui să-ţi ridice statuie, pentru că eşti om bun şi te interesează bunăstarea lui financiară. Şi în nici un caz n-o să amintesc de faptul că pe unii îi poţi simţi literalmente după miros, pentru că de, e vară, şi apa costă, şi săpunul mai abitir, şi-n plus apa e udă şi rece, şi dacă te speli s-ar putea să-ţi pierzi din savoare şi din personalitate; şi-n plus, dacă nu ai mai mirosi, n-ai mai fi respectat, că ai văzut tu la televizor că de sconcs nu se apropie nici un prădător, deci e respectat, şi sconcsul e idealul tău în viaţă, pentru că toată viaţa ai căutat respect; deci, nu te spăla, şi lasă dâra de miros în urmă, să ştie lumea cine eşti şi că ai trecut pe acolo.

Da, mă opresc aici, pentru că am ajuns deja unde trebuia să ajung, şi rămân acolo până e momentul să plec şi să mă bucur din nou de personalitatea flamboaiantă a semenilor mei. Cum să nu fie o adevărată plăcere să treci printre ei? Şi cum să nu aduci mulţumiri cerului în fiecare seară că vă leagă aceeaşi structură genetică? Şi cum să nu te bucuri când îi vezi în habitatul lor natural? Acest lucru mă depăşeşte. Total.