Din dragoste

Am spus în nenumărate rânduri şi susţin în continuare că femeile sunt greu de înţeles. Nu spun exact ce vor, vorbesc mult, folosesc instrumente ciudate pentru a se face frumoase, mă rog, chestii din astea elementare.
Nu, nici bărbaţii nu-s mai uşor de înţeles...
N-o să pricep şi pace bună de ce se pocnesc bărbaţii între ei. Nu, nu atunci când se bat "pe bune", când sar stropi de sânge în stânga şi-n dreapta, când se lasă cu ambulanţe, medici şi radiografii, ci atunci când sunt cei mai buni prieteni, ies împreună la o bere, se extaziază la nu'ş ce meci, fac schimb de sfaturi despre piuliţe. Şi nu se bat prieteneşte cu palma pe umăr. Nu, frate, dau de-a binelea! Cu cât mai tare se lovesc, cu atât mai mare e gradul de prietenie. Adică, aşa am priceput eu.

Îi vezi liniştiţi, făcând ce fac ei acolo, dezmembrând un motor sau verificând calitatea uleiului şi a bujiilor, râd, par să se simtă bine şi, deodată, POC! Un pumn în spate. Şi da, la faza asta, mă aştept să se lase cu mai mulţi pumni, cu ochi umflaţi, cu picioare rupte, da' de unde. Că-ncep să râdă ca la cea mai bună poantă auzită în ultimii 100 ani. Şi mai stau, mai schimbă vreo două vorbe, şi din nou, ZBANG! Un picior în fund. Şi iar hăhăiala de pe lume. Mândră de moştenirea mea mioritică, mă scarpin nedumerită-n cap. O fi vreo nouă metodă de demonstrare a afecţiunii? Cu cât dai mare tare fără ca celălalt să se supere, cu atât sunteţi mai prieteni? Păi, şi dacă se lasă cu vânătăi, poţi să spui că-s vânătăi din dragoste?

După schimbarea ritualică de pumni în cap, picioare în burtă, urmează şi stadiul doi. Stadiul doi care presupune o nouă rundă de lovituri, numai că, de data asta, se lasă şi cu fugăreală. Da, ca atunci când aveam mult mai puţini ani şi ne fugăream "unu' cu celălalt" prin faţa blocului. Se fugăresc, se ciondănesc, se lovesc, dar par să se amuze cumplit. Adică nu par să fie supăraţi pentru loviturile primite, nu par să fie deranjaţi de loviturile pe care le dau, ba chiar fug mai abitir pentru a se pocni din nou. Şi-mi dau cuşma mai spre ceafă pentru că, în continuare, nu pricep.

Dacă de-abia s-au întâlnit, după tradiţionalul "noroc" - pe care doamne fereşte să-l rateze - se lovesc amical pe spate. Şi lovitura aia "amicală" ar fi de ajuns să dizloce omoplatul unui rinocer mai fragil, dar pe ei nu pare să-i supere. Ba chiar întorc favoarea, mulţumiţi că au găsit un prieten pe măsură. Dacă îşi aduc aminte de copilărie, clar or să vrea să joace "azi e joi"; şi ţin eu minte aşa, că loviturile care se schimbau în ziua de joi nu erau nici tocmai paşnice, nici tocmai uşoare. Îi vedeai cocoşaţi de durere, puţin crispaţi, cu figura înţepenită într-o mimică fericită; şi-o luaseră. După ce-şi reveneau din şocul iniţial, porneau din nou "la joc"; în fiecare joi, în fiecare pauză, se chirceau de durere, dar ferească sfântul să se supere unul pe altul; doar era joi, era zi de lovit...

Dacă e meci şi echipa cu care ţin tocmai a dat gol, ghici ce. Îşi dau unul celuilalt pumni cu nemiluita. Dacă echipa favorită a pierdut, aceeaşi reacţie. Dacă sunt fericiţi, se cotonogesc. Dacă vor să se încurajeze, mai puţin pun accent pe-o vorbă bună; aia e egal cu zero; fetele folosesc faza asta şi, să nu uităm, girls have cooties. Aşa că se cotonogesc din nou. N-aş putea spune dacă, la intensitate sau locaţie, cotonogeala de fericire diferă de cea de consolare, sau dacă diferă doar momentul în care este aplicată.

În plus, bărbaţii se fugăresc. Chiar că au 10 sau 50 de ani, fug unul după celălalt. Presupun că şi la 80 de ani, când merg cu ajutorul cadrului, obişnuiesc încă să se lovească amical cu bastonul şi să facă întreceri ajutaţi de cadru.

Şi încă o fază pe care n-o pricep la bărbaţi: îşi povestesc desene animate unul altuia. Adică nu desene din alea, cu intrigă şi episoade, pe care le urmăreşti cu sufletul la gură, şi care-ţi smulg reacţii sonore. Nu, departe de ei acest gând. Ei îşi povestesc Road Runner sau Tom şi Jerry. Mai pricepe dacă poţi. Bineînţeles că vor povesti chestia asta de-abia după ce au obosit de la loviturile aplicate anterior. Şi seara se va termina frumuşel, la un pahar de bere, un joc fain - de preferat Fifa sau shuttere -, iar comunicarea va fi limitată la sunete onomatopeice şi la discuţii gen bujii, gagici, Steven Seagal.

Dacă la femei sprânceana mea se ridică pentru că da, pricep reacţiile, dar nu intensitatea la care sunt aplicate, bărbaţii m-au băgat total în ceaţă. Şi mă gândesc eu aşa: cam ce faţă ar face colega cutare dacă m-aş duce la ea, şi după tradiţionalul "bună" i-aş aplica o directă în stomac, un upercut în bărbie, başca vreo trei picioare în fluierul piciorului, să simtă cât de mult ţin la ea, şi cât de profundă este afecţiunea mea sinceră şi neîntinată. Revin cu amănunte după ce scăp de la etajul 9 şi din cămăşuţa aia drăguţă, albă, care se leagă la spate.