Talismanul de safir

Am găsit, cu mult mult mult timp în urmă, o broşă. Undeva, prin sertarele bunică-mii. O broşă dintr-un material oareşcare, cu o piatră mare, albastră în mijloc. Am fost ferm convinsă că e piatra cea piatră, cu puteri magice numai de mine văzute, am ridicat-o direct la rangul de talisman. Am preţuit-o şi-am respectat-o timp de aproape câteva zile, până în momentul în care am pierdut-o. Am fost din nou ferm convinsă că toate puterile mele magice s-au dus o dată cu broşa aceea, că mi-am pierdut unica şansă de a "vrăji", că viitorul meu luminos s-a dus pe apa sâmbetei, că mi se va cere socoteală pentru pierderea ei, că va trebui să hoinăresc ani întregi în căutarea ei, deja mă gândeam să-mi pregătesc bocceluţa şi s-o pornesc la drum, în căutarea broşei pierdute. Faza asta a durat şi ea câteva ore, până când m-am luat cu chestii mai serioase, gen căutat de zarzăre şi meşterit cornete. Dus a fost talismanul meu, dusă magia.

Asta până când am descoperit un alt talisman. Un nasture. Dar nu era un nasture obişnuit. O, nu! Era un nasture din sâmbure de piersică, şlefuit, lăcuit, fantastic. Şi l-am preţuit şi pe ăla, până când, evident, l-am pierdut.

Următorul talisman pe listă a fost o nucă. Nu, nu glumesc, o nucă. Numai că nu era o nucă ca oricare alta. Era o nucă maaare, mare de tot. Avantajul acestui talisman a fost că era ţinut sub cheie de bunică-mea, în vitrină. Şi nu puteam decât să-l slăvesc de la distanţa regulamentară, prin geam, în aşa fel încât să nu am contact direct nici cu el, nici cu geamul de care, dacă m-aş fi atins, în mod sigur aş fi lăsat urme lipicioase de degeţele minuscule. Evident, urme vizibile de la distanţă pentru bunică-mea, care mi-ar fi făcut capul calendar că iar trebuie să şteargă vitrina, că de-abia o adusese aproape de perfecţiune şi că eu, ca de obicei, mă interpun între ea şi perfecţiune, pângărind vitrina şi puritatea geamurilor. Aşa că admiram nuca de la distanţă. Şi eram ferm convinsă că, la un moment dat, din nuca aia o să înceapă să crească un copac acolo, în vitrină, sub privirile înmărmurite ale bunică-mii. Şi-atunci contactul meu cu nuca va fi fiind inevitabil, pentru că aş fi devenit un fel de Jack şi vrejul de fasole, numai că aş fi fost Camelia şi nuca fermecată. Nuca aia a sfârşit la gunoi la un moment dat, nu de alta dar a hotărât bunică-mea că e timpul să redecoreze...

Am avut parte şi de un talisman religios. O bucată dintr-un crin, adus nu ştiu de pe unde, şi sfinţit de nu ştiu cine, cu aghiazmă de minuni făcătoare. Pe ăla l-am păstrat cu religiozitate într-o bucată de hârtie de filtru, într-o copertă mică, albastră. Teoretic era menit să mă ferească de rele şi să-mi aducă succes, prosperitate, mă rog, toate minunile din lume. Îl mai am şi acum, bine închis în aceeaşi hârtie de filtru, într-un sertar, lângă poze din adolescenţă şi cursuri de finlandeză. Probabil pentru că nu l-am avut non-stop lângă mine, visele de mărire nu mi-au fost îndeplinite.

Următorul talisman a fost un omuleţ de os, pe care nu l-am scos de la gât vreo 2 ani, până în momentul în care am decis că nu se mai cunoaşte exact ce e, atât de şlefuit devenise de la gelul de duş, de la contactul direct cu hainele, de la timp, probabil. Şi-am renunţat la el de-abia după ce m-am convins că nu i-a mai rămas pic de putere magică în el, după ce m-am convins că-s mai puternică decât o simplă bucată de os, după ce am realizat că un talisman nu e talisman pentru că e magic, ci pentru că-i confer eu acest atribut.

Bile de sticlă, capace ciudate de bere, monezi, iconiţe, sticluţe colorate şi minuscule, beculeţe, obiecte pe care nici nu ştiu cum să le denumesc, pentru că erau părţi din alte obiecte, mai mari, plante uscate, ciulini, brelocuri, medalioane, toate au purtat, pe rând, titlul de talisman. Toate au fost ridicate la rangul de minuni făcătoare şi de puteri magice dătătoare. Toate şi-au pierdut, în timp, rangul. Pentru că au fost înlocuite sau pentru că am decis că nu se ridică la nivelul la care aspirau.

Şi mă gândesc acum cât de uşor era, copil fiind, să transform fiecare nimic într-o magie. Şi cum fiecare dorinţă îndeplinită i-o atribuiam talismanului din acel moment, şi cum fiecare chestie era magică pentru simplul fapt că mi se întâmpla mie. Şi încă mai caut talismanul ăla real, perfect, care să-mi dăruiască puteri fantastice. Pentru că nu pot încă zbura în căutarea lui, pentru că nici vederea nocturnă nu pot să mi-o activez, încă scriu despre el. Poate poate, dacă e atât de magic, mă va găsi el pe mine:)