Pâine cu o felie mică de pâine

Din clubul veşnicilor ţiitori de diete, mă întorc cu muniţie proaspătă, cu chestii noi nouţe, apetisante, noduri în gât şi pofte nesatisfăcute.

Povesteam acu' ceva timp cum îmi place să experimentez chestii pe persoanele de pe lângă mine. Cum mă amuz cu cât de uşor pot fi speriaţi unii, şi cât de puţine cuvinte sunt de ajuns pentru a le provoca insomnii. Se pare că tot din câteva cuvinte poţi aduce o persoană la disperare dacă îi povesteşti despre felurite potoale, despre deliciozităţi culinare, despre chestii pe care le-ai mânca dacă ai fi acasă, şi nu priponit în faţa calculatorului, la muncă, lângă o nebună care-ţi povesteşte cum se-ntinde apetisant caşcavalul peste cartofii prăjiţi.

Să mă explic: n-am nici o treabă cu pofta. Pe mine. Când vine vorba de stârnit pofta altora însă, sunt messer. Şi am un repertoriu foarte bogat, un meniu foarte diversificat, descrieri atât de pitoreşti, spuse undeva, la 11 din noapte, când n-auzi decât tastaturile şi ghiorăitul maţelor încât, dacă mai continui, s-ar putea să ajung bătută acasă de o haită de femei nervoase, înfometate şi pofticioase. Pentru că, în momentul în care radarul meu detectează persoana înfometată, reacţionez aidoma câinelui lui Pavlov: încep să debitez cartofi prăjiţi cu caşcaval, mititei prăjiţi exact cât trebuie, grătar pregătit cu grijă şi plin de condimente al cărui miros te aduce aproape de disperare, prăjituri cu ciocolată sau friscă, mă rog, cam ce ar mânca oricine la ora respectivă. Auzi cum toţi înghit în sec, mai apare şi câte o voce sugrumată: "Camelia, încetează!", dar parcă n-ar renunţa la poveştile mele, da' parcă m-ar tortura groaznic numai ca să încetez, da' parcă mai zi, că zici frumos, da' mai taci că n-am decât roşii în frigider, şi nu mai zice, că sunt la dietă, dar pe lângă cartofii aceia, mai pune şi un şniţel mic micuţ, şi noroc că vine ora 12 de scap şi eu şi ele cu viaţă. Până în seara următoare, bineînţeles...

Că tot veni vorba de diete şi de pofte, am aflat una bună, da' bună de tot ieri. Cică o persoană la 250 de kile nu e exagerat de grasă. Adică, da, ar putea să mai slăbească, ce-i drept, dar ăsta nu-i un motiv pentru care să mori, sau o situaţie fără scăpare. Adică, la 250 de kile, inima aia ar trebui să fie încă intactă, plămânii să funcţioneze cum trebuie, nu e nici un motiv evident pentru care ai da ortu' popii, chiar dacă nu încerci să ţii un regim, care să te aducă undeva, măcar sub 200... Ca să vă lămuresc, era vorba de nu'ş ce persoană, de vreo 250 de kile, care a murit zilele trecute. Şi clar a fost din cauza neglijenţei medicilor, în nici un caz din cauză de cantitate exagerată pe centimetru cub. Şi stau eu şi mă gândesc aşa: cam ce ar trebui să gândeşti, atunci când spui că nu era atât de mare cantitatea aia? Comparativ cu ce? Sau în ce dimensiune e "numai bine", ba chiar "greutatea ideală"?

În continuare vom discuta despre una dintre metodele foarte eficiente de a slăbi rapid şi sigur. Să alergi. În fiecare dimineaţă. Total de acord până aici. Alergi până nu mai poţi, e chiar indicat să alergi dimineaţa, o dată cu primele raze de soare, e sănătos, e recomandat, ce mai, e o adevărată binecuvântare pentru tot corpul. Asta dacă mai ai şi puţină - da' puţină de tot - grijă la ce mănânci dup-aia. Ei, ca să vezi, că am aflat eu aşa, că dacă tot alergi, poţi să mănânci orice după. Şi-am aflat despre un stil nou de a mânca anumite alimente. Adică: pastele, cartofii prăjiţi şi orezul se mănâncă numai - NUMAI - cu pâine. Mi-a trebuit o bucată de vreme să-mi adun maxilarul de pe jos, încă o bucăţică de timp să-mi vâr ochii la loc în orbite, şi-apoi maximum de minute pentru a digera ideea.

Deci, pe lângă faptul că susţii sus şi tare că eşti la dietă dar mănânci cartofi prăjiţi şi paste, mai asezonezi totul şi cu ditai bucata de pâine. Pentru că, dacă nu mănânci pâine, nu te simţi nici sătul, nici împlinit. Nu, nu mă dau Montignac, da' atâta lucru ştie şi creieraşul meu, neobişnuit cu ale dietei: nu bagi şi paste şi pâine în aceeaşi oală. Pe lângă faptul că eu una, mă înec dacă încerc să le combin, mă gândesc aşa că s-ar putea să fie puţin mai mult decât îi trebuie cuiva care chiar încearcă să dea jos, şi e dispus să şi alerge pentru acest nobil scop...

Sprânceana mea a mai rămas ceva timp ridicată. Şi a înţepenit acolo când am aflat că e de-a dreptul ridicol să susţii că berea îngraşă, iar persoanele care o evită din acest motiv sunt nici mai mult, nici mai puţin, decât nişte fandosite cu F mare. Adică, "burta de bere" nici nu e reală, ea fiind un simplu moft.

Şi-am mai aflat ceva în cursul acestei discuţii înviorătoare: că muzica clasică e supraapreciată, şi tot fandosiţi îi cheamă pe ăia de pretind că o ascultă şi o înţeleg.

Încă mă mai chinui să-mi aduc sprânceana în poziţia iniţială. Sper că până mâine îşi va fi revenind; asta dacă nu o mai chinuie ceva şi azi, mai pe seară...