Gânduri de Poe

Nu sunt o persoană religioasă. Nici nu neg existenţa unei puteri superioare dar, după cum am mai spus, nu cred în reprezentările alea grafice, cu Dumnezeu în formă de bunic, cu barbă colilie şi cu porumbelul păcii aşezat strategic deasupra capului. Pentru că-mi place să cred şi-n reîncarnări, şi-n karma care te urmăreşte de-a lungul timpului, şi că forţa aia superioară se joacă cu tine în funcţie de ceea ce faci tu, nu după un plan greu de înţeles. Mă rog, asta cred eu.

În ordinea asta de idei, azi vom vorbi despre fantome, spirite, prezenţe supranaturale care-şi găsesc frumuşel locul prin camere în care, de obicei, mulţi dintre noi locuim.

Totul a pornit în momentul în care m-am gândit eu aşa că aş putea disturba somnul unor persoane cu poveşti supranaturale. A fost aşa, ca un experiment, fără altă bază decât cea a propriilor mele credinţe şi, recunosc, a unor chestii mai bizare pe care le-am trăit eu, cu persoana mea proprie şi personală.

Aşa că am povestit, cu patos şi intonaţie, aşa cum am învăţat încă de la grădiniţă, cum noaptea, în jur de ora 3, spiritele au putere maximă, cum nu e bine să te uiţi în oglindă la ora aia pentru că s-ar putea să vezi cine ştie ce spectru care s-ar putea să fie însetat de sânge; sângele tău. Cum, de fapt, în fiecare casă care nu e tocmai nou construită, există posibilitatea să dai nas în nas cu spiritul locatarului mort. Cum în casele vechi există generaţii de fantome, care nu sunt neapărat bune sau rele, ci acolo locuiesc, pentru că acolo au trăit şi-au murit. Despre cum răul stă sub pat şi aşteaptă să adormi pentru a te apuca de picioare şi a te trage în lumea lui, de unde nu mai ai scăpare. Cum nu trebuie neapărat să crezi în existenţa lor pentru a le vedea; cum mai ales cei cu o sensibilitate crescută pot vizualiza fantomele; cum zgomotele de noapte nu sunt produse de mobila veche, ci sunt paşi ai morţilor care-şi fac plimbarea nocturnă. Mă rog, o grămadă de chestii care mie mi se par normale, cu care m-am obişnuit, cu care m-am învăţat şi nu-mi mai inspiră teamă. Totul povestit undeva, pe la 11 din noapte la serviciu, înainte de a pleca acasă.

Rezultatul:
A doua zi, toţi colegii care m-au ascultat avuseseră probleme cu somnul. S-au trezit în miljocul nopţii, la ora 3; au auzit zgomote ciudate. Becul le-a pâlpâit. Au trecut cu ochii închişi prin faţa oglinzii. Cu toate că a fost foarte cald, şi-au învelit bine, bine de tot picioarele în pătură. Au auzit toate zgomotele provocate de vânt, de vecini, de mâţele în călduri. Cu alte cuvinte, m-am amuzat teribil.

Asta a fost partea întâi. Cea amuzantă.
Partea a doua, cea enervantă:
Dacă nu sunt de acord cu o persoană, şi suntem într-o discuţie, îmi expun punctul de vedere; nu încerc să conving că părerea mea e "aia bună", nu exclud faptul că s-ar putea să aibă dreptate, îmi place să cunosc mai multe puncte de vedere şi să am de unde alege, în momentul în care aleg să cred ceva sau în ceva.

După cum am spus, viziunea mea asupra vieţii şi a morţii, nu e tocmai una ortodoxă. Nu în adevăratul sens al cuvântului. Mă exasperează în schimb persoanele care încearcă să te convingă, cu pumnul în gură, că absolut tot ceea ce spune biblia e real. Că ar trebui să iau ad literam ceea ce spune acolo. Că nu există loc de interpretare. Că nu există nici cea mai mică posibilitate ca acele cuvinte să fie, de fapt, o mare culegere de parabole. Nu, dom'le, că vezi tu, trebuie să crezi fără să cercetezi. Să nu-ţi pui întrebări. Să nu gândeşti decât în cutiuţa special amenajată pentru chestia asta.

Puţin îmi pasă în ceea ce vor alţii să creadă. Mă atac în momentul în care, din cauza asta, mi se spune să tac, pentru că ceea ce expun eu nu e real şi le pângăresc urechiuşele fragile cu blasfemiile mele. E simplu, nu vrei să mă auzi, pune-ţi căşti. Eu asta fac când o discuţie ajunge să mă lezeze pe mine, sau principiile mele. Oricum n-am cum să schimb părerea cuiva, chiar dacă i-aş demonstra ştiinţific, cu pixul şi foaia, că am dreptate. Aşa că de ce să mă obosesc?

În ordinea asta de idei, de ce să tac? De ce să nu pot spune ceea ce cred, atât timp cât e o discuţie liberă, facem caterincă sau ne aducem aminte cum cine ştie ce spirit s-a gândit să-şi facă simţită prezenţa la mine în bucătărie? De ce ar trebui să mă supun unei doctrine doar pentru că e general acceptată? Am cap pe umeri şi circumvoluţiuni pe creier pentru a le folosi, nu pentru a înghiţi găluşte care nu mă satisfac. Şi da, cred cu toată fiinţa mea că am dreptul să-mi pun întrebări şi să caut răspunsuri, nu să le iau de-a gata.

Mă rog, asta a fost aşa, idee de duminică. Pentru că tot nu am voie să muncesc, dar gânditul nu cred că e considerat în nici o biblie drept muncă. Şi dacă cumva la noapte auziţi zgomote ciudate în cameră da, daţi vina pe mine. O să zâmbesc sadic în somn.