Să ne jucăm de-a conversaţia

Pentru a continua seria "nu pricep, nu înţeleg, de ce?", azi va fi din nou un amalgam de situaţii, aparent fără nici o legătură între ele. Aparent, pentru că, dacă te gândeşti puţin, legătura e evidentă.
Să purcedem deci la a vedea ce se mai întâmplă nou, enervant şi ciudat prin universul vecin...

1. Tortul - prăjitură stratificată, de diverse forme (cea mai des întâlnită fiind cea rotundă, după forma blatului), cu cremă şi acoperită de frişcă/ciocolată. Se serveşte la ocazii speciale, gen aniversări, nunţi, botezuri, sărbători laice, cu pompa de rigoare şi cu lumânările adiacente. Nu poţi mânca tort de exemplu sâmbăta asta, când nu e ziua nimănui, când nu e nici o ocazie deosebită, când nu celebrează nimeni nimic. Nu poţi mânca tortul fără să ai un motiv. Ridic inevitabil o sprânceană. Nu, zău? Să mori tu că nu pot mânca eu tort din ăla fain, făcut de mama mea, bibilit şi decorat cu o grijă deosebită? Pe bune că nici nu trebuia să se gândească să piardă vreo 3 ore făcându-i planul, gândindu-se cum şi cu ce să-l orneze? Sigur nu pot să-mi tai o halcă de dimensiuni considerabile şi să-l devorez liniştită pentru că nu, nu e nici o aniversare, nici o nuntă, nici un botez?!

În spiritul "anumite mâncăruri se mănâncă doar în anumite momente ale anului", nici tortul n-ar trebui făcut şi mâncat aşa, fără să ai un motiv bun şi lumânări deasupra. Ei, uite că nici aici regulile nu mă prea impresionează. Pentru că maică-mea face torturi de când o ştiu eu. Şi mai degrabă stă şi bibileşte cu atenţie blatul, şi crema, şi frişca, decât să facă o plăcintă, sau o tartă, sau clătite. Şi, de fiecare dată când vine în discuţie desertul de ieri şi spun că am mâncat "tort", lumea mă întreabă invariabil: "a cui a fost ziua?" A nimănui; e ca şi cum ai spune că ai mâncat portocale şi ţi se răspunde triumfător: "da' nu e Crăciunul!"
Nu, nu există orar pentru mâncare. Nici calendar. Get over it!

2. Să presupunem că eşti blondă şi ai părul lung. Până aproape de mijloc. Bun. Şi te decizi într-o bună zi să faci o schimbare. Şi te vopseşti brunetă, şi te tunzi mult; până la nivelul umerilor. Şi să mai presupunem că trebuie să ajungi la muncă. Sau la şcoală. Nu mai contează unde, contează că trebuie să dai ochii cu aceleaşi persoane pe care le-ai văzut şi ieri, când încă erai blondă, şi cu părul până la mijloc.
Fapt dovedit ştiinţific: vei fi întâmpinată cu clasica întrebare "te-ai tuns? Te-ai vopsit?"
Nu, de fapt sunt tot blondă, dar ai tu o viziune mai specială asupra realităţii, şi mă vezi aşa cum ai vrea să arăt. Şi nu, în nici un caz nu am lăsat juma' de metru de păr la coafor, şi da, ştiu că asemănarea între blond şi brunet este atât de izbitoare încât e normal să fii confuză. Stai calmă, e o schimbare minusculă, care ar putea trece neobservată. Noroc de tine, şi de spiritul tău de observaţie. Ce m-aş fi făcut fără el? Clar nu mi-aş fi dat seama că s-a întâmplat ceva cu podoaba mea capilară dacă n-ai fi fost tu.
Pe bune acum, ce rost are să întrebi evidentul? Înţeleg să spui "mamă, ce bine îţi stă!", sau "îţi stă ca dracu', ce naiba a fost în capul tău de te-ai ciopârţit în halul ăsta?" sau "îmi plăcea mai mult înainte" sau "îmi va lua ceva timp până să mă obişnuiesc cu tine". Dar întrebarea "te-ai tuns" în momentul în care ai răspunsul în faţă mă depăşeşte. De ce să întrebi ceva la care deja ştii răspunsul? Dacă tot nu-ţi dai seama, poate ar fi cazul să-ţi schimbi dioptriile. Sincer.

3. Există persoane care, în momentul în care spui ceva, au o replică tip, pe care o repetă non-stop, într-o situaţie dată. De exemplu, când vine vorba despre sperat, replica tip e "speranţa moare ultima" sau "sperando, murindo...". De fiecare dată când spun "sper", ştiu deja ce-mi va răspunde o anumită persoană.
O alta are mania, de fiecare dată când spun "super tare", să concluzioneze "am luat doi!", pe şablonul cunoscutei reclame la nu ştiu ce chestie.
În aceeaşi ordine de idei, "maxim" va fi completat de "maxim, am zis!"; dacă spui "fată dragă", completarea va veni sub formă de melodie fredonată şi da, este vorba despre "megahitul" Mădălinei Manole; toate over and over again...
Deja mă gândesc să-mi inventez un vocabular propriu, care să fie ferit de orice asociere stereotip. Pentru că, în momentul în care spun un cuvânt, aud vocea persoanei care-mi va completa fraza. Şi e stresant, dureros de-a dreptul, să programezi mental următoarele 30 de secunde. Vreau să moară toate frazele stereotip. Pe eşafod cu ele!

4. Că tot veni vorba despre întrebări fără rost (vezi punctul 2), părinţii/bunicii au o manie. Ajungi frumuşel acasă, intri şi te pregăteşti să faci ce faci tu pe acolo. Inevitabil va sări întrebarea: "ai venit?"
Nuuuu, nici vorbă! De fapt, vezi proiecţia mea spirituală, care n-are nimic de-a face cu trupul meu lumesc. De fapt eu sunt la muncă, trag să termin tot ce am de făcut şi, mental, mă îndrept spre casă; aşa că ceea ce vezi, e doar reflecţia mea spirituală, e mintea mea care-şi doreşte cu tot dinadinsul să vină mai repede week-end-ul. Normal că am venit, dacă mă vezi! De ce trebuie să întăreşti chestia asta cu o întrebare? Sunt în faţa ta, e clar că am venit, nu trebuie să mă întrebi. Dacă ai îndoieli, pipăie-mă, să te convingi că vezi bine; prefer să fiu pipăită ca să-ţi dai seama că sunt chiar eu, decât să aud de fiecare dată aceeaşi chestie.

5. Tot despre întrebări inutile, de obicei puse tot de către părinţi. Stau cu nasul în farfurie. Mestec de-mi trosnesc fălcile. Sunt înconjurată de ziduri de mâncare. Am furculiţa într-o mână, lingura în cealaltă, maxilarul meu are traiectoria specifică sus-jos, semn că mă bucur de haleală; ba chiar mai şi înghit din când în când. Întrebarea mă pocneşte în creştet: "mănânci?"
În nici un caz! Stau cu mâncarea în jurul meu, dar mă prefac că mănânc. De fapt mestec în gol şi mă joc de-a "cum ar fi să mestec aer". Ba chiar duc comedia atât de departe, încât îmi şi încarc furculiţa cu salată doar pentru a da veridicitate jocului. Normal că mănânc! Vezi asta. De ce trebuie să te asiguri?

6. Am dormit buştean toată noaptea, e dimineaţă şi îmi târăsc corpul călduţ şi somnoros în bucătărie, avidă de o cafea care să mă transforme într-o fiinţă cât de cât funcţionabilă. Da, sunt eu, pe cele două picioare ale mele, care mă foiesc de aici acolo, pentru a aprinde aragazul, pentru a pune cafea şi zahăr, nu sunt somnambulă, n-am fost şi nici nu avem cazuri de somnambulism în famile. Ghici care e întreabarea. Măreaţa întrebare din fiecare dimineaţă, pe care o ştiu mai bine decât pe mine..."Te-ai trezit?" Aici e cu problemă.
Dacă m-am trezit, şi vezi că mişc, dau din mânuţe şi picioruşe, ba chiar mi s-a dezgheţat şi-un neuron în aşa fel încât să salut când intru în cameră, de ce să mă întrebi o chestie atât de evidentă încât îţi sare în ochi şi-ţi tracasează retina? Sunt eu, făcând aceeaşi chestie ca-n fiecare dimineaţă, deci da, clar m-am trezit.
Dacă nu m-am trezit, şi umblu în somn, de ce insişti să mă trezeşti cu nişte cuvinte care să-mi tracaseze timpanul, şi scăriţă, şi ciocănelul? De ce nu mă duci frumuşel înapoi în pat, ca să-mi continui somnul dulce fără să mă tragi de atenţie că umblu în somn?
Crud. O întrebare crudă şi, la fel, fără cap, coadă, sare şi piper, rost, scop, finalitate.

Concluzie: unii sunt atât de nesiguri pe ceea ce văd, trăiesc în atâtea planuri paralele, încât simt nevoia să se lămurească în ce plan au nimerit de data asta. Sau au nevoie de dioptrii noi. Sau de o formatare, pentru a uita tot şi a o lua de la capăt, cu mintea limpede, fără viruşi şi progrămele adiacente. Cred că-mi deschid afacere cu "scăpaţi de surplusul de informaţie". Măcar aşa mă asigur că "devirusarea" e completă şi ireversibilă...