Pe la medic

Ieri am fost să-mi fac un control de rutină. Unul anual, care nu presupune mai mult de verificare oftalmologică şi luat de tensiune. Precizarea asta e pentru cei care şi-au ţinut respiraţia o fracţiune de secundă, în speranţa că e vorba de cel puţin o operaţie de apendicită. Dar, fără divagaţii azi.

După cum spuneam, am fost la control. Clinică particulară, clinică importantă, nu spun cine. Clădire mare, coridoare curate, uniforme impecabile, asistente zâmbitoare, floricele şi fluturaşi. Din moment în moment mă aşteptam să sară una dintre asistente cu un zâmbet tatuat pe faţă, cu şervet alb pe braţ, cu o tavă plină de prăjituri şi sucuri naturale, pentru a-mi îndeplini toate dorinţele. Nu, n-a sărit nici o asistentă; dar e posibil să fi ajuns eu la o oră în care sus-numita asistentă nu era de serviciu:-?? Oricum, aţi prins ideea.

Ei, şi ajung eu frumos, ca o persoană politicoasă ce sunt, la ora 12 fix. Punct. Exact. Ora 12, când aveam programare făcută cu surle şi trâmbiţe, special pentru mine. Rareori mi se întâmplă să întârzii, pentru simplul motiv că nu-mi place să las pe nimeni să aştepte. Deci mă strădui să ajung la timp de fiecare dată.

Mă prezint punctuală la recepţie, anunţ că am programare, şi mi se răspunde politicos, dulce, amabil: "Mergeţi la etajul 1 şi luaţi un loc pe scaun. Va veni cineva imediat." Ameţită de politeţea excesivă, urc cuminte la etajul 1 şi mă pregătesc sufleteşte pentru control. Mă uit la ceas, 12.02, totul ok. În ritmul ăsta, la 12.30 sunt acasă. Yupiiii!
Mă uit atentă la usă, uşa la locul ei, clar trebuie să fie altcineva la control înaintea mea. Aştept puţin înainte de a da buzna şi a-mi face simţită prezenţa. În plus - îmi zic eu încrezătoare - cei de la recepţie trebuie să fi anunţat sosirea mea, deci e mai bine să aştept.

12.04 - nici urmă de medic.
12.06 - nici urmă de medic.
12.10 - nici urmă de medic.
Mă uit atentă la uşă, uşa la locul ei. Mişcări suspecte în spatele ei, deloc. Bat. Nici un răspuns. Ciudat.
O femeie de serviciu se perindă pe coridoare. Şi cum ele sunt cele mai informate, decid s-o întreb ce se întâmplă cu medicul meu. Poate o fi păţit ceva atât de repede şi de fulgerător că persoanele de la recepţie n-au avut timp să afle. Ei, şi-n momentul în care mi-a venit geniala idee de a întreba - reiau, femeia de serviciu care se întâmpla să fie prin preajmă - aflu că, de fapt, medicul are program de la 13.30. Straight face.

Cobor la recepţie, sperând că nişte persoane atât de zâmbitoare şi de primitoare n-au vrut să mă inducă intenţionat în eroare. Încă mai speram într-o greşeală nevinovată. Dar, stupoare! La recepţie, aceeaşi asistentă care m-a trimis sus, îmi transmite nonşalantă că Doamna Doctor (subliniază "doamna", mustrându-mi tupeul de a-i fi schimbat civilitatea; eu de unde să ştiu că e domn sau doamnă?!) vine de-abia la 13.30?!?!?!

Şi mă întreb eu aşa: nu era mai simplu să-mi spună că medicul n-are deocamdată program, aşa că du-te, măi, fată, şi vezi-ţi de treabă o oră jumate, şi-apoi revino, când îşi va începe medicul programul, decât să mă trimită să aştept o oră şi ceva pe scaun? Adică, nu ar fi trebuit să mă lase pe mine să aleg dacă alea 90 de minute le petrec ţintuită de un scaun, verificându-mi ceasul la fiecare 30 de secunde, sau mă duc să le sparg prin oraş, într-o cafeanea, sau lipită de vitrine? Era chiar atât de greu să menţioneze că, de fapt, cabinetul în faţa căruia m-a pus să aştept e gol-goluţ şi aşa va rămâne încă o bucată de timp? Evident că nu am ales varianta cu "ţintuită de scaun" şi mi-am găsit ceva de făăcut departe de clinică. La 13.30, am revenit.

În rest, totul frumos. Controlul în sine a decurs lejer, curat şi rapid. Pentru medic, numai de bine.

Dar nu mă pot opri să constat că o anumită bucată de atitudine din medicina de stat s-a transferat şi la personalul medical privat. Partea aia care spune da, putem zâmbi, dar asta nu înseamnă că ne pasă extraordinar de mult de tine. Eşti aici, înseamnă că ai nevoie de noi, înseamnă că ne-am îndeplinit misiunea de a te aduce aici, aşa că stai binişor pe scaun şi aşteaptă până te preia altcineva; eu am cafeau mea de care trebuie să mă ocup cu prioritate şi, dacă mi se face cumva milă de faţa ta lungă de atâta aşteptat, poate că o să-ţi spun să te mişti doi metri mai încolo, nu de alta, dar mai ai ceva de aşteptat, şi s-ar putea să leşini de la atâta nemişcare, şi n-ar fi asta mare problemă, dar dup-aia chiar trebuie să mă deranjez, să chem pe cineva să-ţi aplice o metodă de resuscitare, iar dacă te-aş lua la palme ca să te trezeşti, mi-aş deranja manichiura, şi mi-ar plesni oja, şi mi-a luat ceva timp să o fac perfectă, aşa că nu te mai uita aşa la mine, eu te-am primit, tu stai şi aşteaptă, şi zi mersi că nu stai în ploaie. De atitudinea asta vorbesc.