Reguli culinare

Pe principiul "omul cât trăieşte, învaţă", am mai învăţat ceva ieri. Ceva vital, ceva fără de care nu ştiu cum am trăit până acum, o nouă regulă. Viaţa mea s-a schimbat radical, am aflat motivul pentru care exista haos în univers, pentru care planetele o luau una înaintea celeilalte, pentru care începuseră să se topească gheţarii. Clar sunt un om nou, un om renăscut:))

Deci, ieri am aflat că sunt anumite feluri de mâncare pe care le mănânci doar în anumite momente ale anului: salata boeuf doar de Anul Nou, salata de ouă doar de Paşti, cozonacul doar de Crăciun/Paşti. Adică n-ai voie, în nici un caz, să încurci momentele sau, mai rău, să mănânci din felurile sus amintite în alte momente decât cele prestabilite. Presupun că pedeapsa pentru încălcarea acestei reguli trebuie să fie ceva cumplit, gen focurile cele veşnice ale iadului, damnarea pe vecie, sfântul Petru fugărindu-te, cu o mână ţinându-se de robă şi în cealaltă ţinând strâns cheile raiului, în care nu vei ajunge, pentru că ai încălcat porunca culinară. Asta îmi imaginez, pentru că pedeapsa nu a fost menţionată în discuţie. Dar, după tonul grav, cred că pe acolo se învârte pedeapsa pentru o ticăloşie atât de mare.

Să ne înţelegem: parafrazând deja multpreauzatul "eu când vreau să fluier, fluier", eu când vreau să mănânc ceva, mănânc. Adică nu mă interesează dacă e mijlocul verii şi mi s-a făcut poftă de cozonac. Mă duc, cumpăr sau, dacă nu găsesc, rog frumos o maestră a cozonacului să-mi facă unul mic, mititel, cât să-mi treacă cheful. Şi mai e o chestie: când este, când sunt sărbătorile şi toată lumea mănâncă felie după felie de cozonac, eu nu prea am chef. Cheful mă loveşte de-abia când s-au terminat proviziile. Şi atunci sunt nevoită să improvizez. Nici când eram mai mică şi făcea bunica cozonaci nu-mi era interzis să mănânc până "în ziua cu pricina"; nu mă oprea nici postul, nici tradiţia, nici nimic. Îl mâncam de cum se făcea şi, pentru cei care mai ţin minte, se făcea cu vreo două zile înainte de Crăciun/Paşti.

Salata boeuf era, într-adevăr, prin copilăria mea îndepărtată, un fel pe care-l vedeam cam rar, de obicei prin preajma Anului Nou. Dar asta se datora faptului că, înainte de Revoluţie, nu prea găseai concomitent şi ingrediente, şi timp, şi chef pentru a face o salată boeuf. Aşa că o asociam, invariabil, cu Revelionul. În timp, am realizat că nu e chiar aşa, că o faci când te pocneşte inspiraţia/pofta, şi n-are nici o legătură cu schimbarea anului. E doar mâncare.

Ouăle fierte sunt cu problemă. Pentru că, în rarele momente când mă apuc de fiert ouă, nu le mănânc ca atare. Le decorez cu piper, muştar, chestii; dacă am chef, chiar le fac salată, pentru că le ador mai mult în varianta aceea. Deci salata de ouă nu se limitează la momentul Învierii. Pentru mine, cel puţin.

Revenind la ce ai voie şi ce nu ai voie să mănânci în timpul anului. Să ne înţelegem. Mâncarea e făcută pentru a fi mâncată. Că sunt puţini care fac anumite feluri de mâncare chiar şi când tradiţia nu o cere, asta e cu totul altceva. Dar să ajungi să spui că aia nu se mănâncă pentru că există o zi anume în an când ar trebui să te bucuri de ea, mi se pare cam pueril. Da, faci anumite chestii tradiţionale cu ocazia anumitor sărbători; dar n-am văzut pe nicăieri vreo interdicţie pentru a consuma chestiile alea "tradiţionale" şi altcândva. Nici o pancartă, nici o tăbliţă care să specifice "cozonacul interzis între Paşte şi Crăciun".

Cât de tare ne întoarcem în timp dacă ne restricţionăm până şi culinar? Dacă ne apucăm să creem reguli, sau dacă le perpetuăm pe alea pe care le-am auzit la bunici, cu toate că nu prea au nici o noimă? Apropo de reguli fără noimă, bunică-mea spunea tot timpul să nu vorbim urât în faţa cozonacului pus la crescut, pentru că nu mai creşte. Ei, pe bune? Are şi cozonacul ăsta nişte principii, nişte reguli de viaţă? Ştie să distingă binele de rău şi se retrage aşa, în el, când se simte ameninţat? Păi, presupun că, dacă înţelege vocabularul de bază, în curând va vocifera că e pus în tavă şi băgat la cuptor, unde e foarte cald, şi se cam prăjeşte, iar dacă îl uiţi în cuptor, începe să ţipe, pentru că se arde, nu? Long live the cozonacul cu personalitate!

M-am abătut puţin de la subiect. Revin. După cum spuneam, am mai aflat ceva. Şi pe bune dacă ceea ce tocmai am aflat nu mă face să mi se facă poftă de o răcitură uite acum, în mijlocul lui iunie, pe focul de căldură, să moară de ciudă toţi cei care salivează cu gândul la gelatina aia răcoroasă şi delicioasă, condimentată şi apetisantă, dar pe care nu pot nici în ruptul capului s-o mănânce pentru că, de! Nu e Crăciunul încă...