What starts in chaos...

De obicei, când cumpăr ceva nou - de la o pereche de şosete, până la monitor - primul instinct este să-i arăt persoanei de lângă mine; nu, nu persoanei care stă lângă mine în autobuz, sau colegului de birou, ci persoanei de lângă mine. Care mă cunoaşte, care-mi ştie şi maniile şi obsesiile, şi care nu se supără când cheltui mult peste limita normalului. Reciproca este valabilă. Şi întotdeauna m-am bucurat pentru toate chestiile - mai mici sau mai mari, cărora le-am văzut sau nu utilitatea - pentru că nu-mi place să refuz sau să-mi refuz nimic. Pentru că, oricât aş fi de rece sau de insensibilă, până la urmă n-aş fura niciodată jucăria unui copil...

De asta am rămas şocată, gură cască, perplexă ieri, când am auzit următoarea discuţie:
"Mamă, ce-mi place poşeta mea nouă! De când mi-o doream! Ştii ce fac când ajung acasă, nu?"
"O probezi la toate hainele, să vezi la care merge şi la care nu?"
"Ei, fată, nuuu...O dosesc bine, bine, printre haine, să n-o vadă iubitul..."
"?! Păi, n-o s-o vadă oricum? Adică, e nouă?"
"Şi-aşa nu-mi ştie toate hainele. O să creadă că o aveam de dinainte. De ce să ştie el că eu cheltui banii?"

Cred că ar fi bine să menţionez că cei doi nu sunt căsătoriţi, fiecare are salariul propriu şi personal pentru care munceşte 40 de ore pe săptămână, n-au rate, n-au copii, n-au nici măcar un hamster căruia ar trebui să-i poarte de grijă. În schimb, vor toate cele menţionate mai sus.

E doar părerea mea că ceva scârţâie? Adică, pe bune, de ce să justifici cum ai cheltuit nişte bani - nu, nu o avere, ci nişte bani - pe ceva ce-ţi doreai? Înţeleg, dacă tot salariul ţi l-ai da pe poşete, ar fi, într-adevăr o problemă. Dar nici aia atât de mare încât să trebuiască să o justifici unei persoane care te cunoaşte şi care, teoretic, te iubeşte. Cu atât mai mult să o ascunzi. Înţeleg, bani la comun; mi se pare normal. Dar dacă din partea mea vreau să mă duc să-mi cumpăr un planor, unde e problema? Nu afectez cu nimic "bugetul comun", nu comit nici o crimă, doar mă simt bine. Şi, în ideea în care nu locuim împreună, ne vedem 3 nopţi pe săptămână şi ne mai jucăm "de-a gătitul", de ce să-ţi pese pe ce dau banii?

Pe de altă parte, n-am fost niciodată de principiul "nu ştie dreapta ce face stânga". Adică, dacă tot ne dăm rotunzi că suntem un cuplu, ar trebui să fim în stare să comunicăm. Eu să spun că dau prea mult pe măsti de faţă şi tu să recunoşti că nu te poţi abţine de la cumpărat batiste. Să te bucuri că mi-am luat a zecea bluză, identică cu a noua, şi cu a şaptea, doar că asta mai are un pisoi pe buzunarul din dreapta; să mă bucur că ţi-ai luat a cinşpea pereche de pantofi, doar că ăştia au altă culoare, mai şmecheră decât toţi ceilalţi la un loc.

De când eram mică am învăţat că în "familie" nu există secrete. Spui ce ai de spus, oricât de ciudat sau aberant ar părea. În schimb, ce se discută "în familie", rămâne "în familie". În plus, ai mei n-au avut niciodată probleme de genul "pe ce ai cheltuit", sau "de ce ţi-ai luat rujul ăla, doar mai aveai unul deja". Da, evident că banii au fost la comun, dar asta n-a însemnat că totul s-a dus pe mâncare, întreţinere şi în contul de economii. Tot ce a fost cât de cât "în plus", în secunda următoare nu mai exista. Când se duce tata la cumpărături, de fiecare dată vine cu ceva ce clar nu e pe listă; o bomboană, o măslină, o prăjitură. Când se duce mama, clar ia orice, mai puţin ce e pe listă. Dar niciodată n-au fost discuţii de genul "de ce ai cheltuit atâta? De ce ai luat şi asta? La ce mai aveai nevoie de o cămaşă, ai deja 5." Ba chiar tata o împinge pe mama să-şi ia pantofi; clar ea se întoarce cu un nou megaset de oale, dar nu există discuţii pe tema asta...

Aşa că mă gândesc eu acum, e chiar normal să-ţi ascunzi poşeta, mai ales dacă te vizualizezi deja măritată şi cu copii? Păi, ce-o să faci când naşti, îţi ascunzi copilul în dulap, în speranţa că o să-l observe de-abia după ce mai creşte? Şi cum o să fie cu lucrurile pentru ăla mic? O să vă ascundeţi unul de altul, întrecându-vă în "care-i cumpără cea mai şmecheră maşinuţă teleghidată?" Toată viaţa o să fie un maraton "să nu afle că mi-am luat rimel, sau geantă, sau pantofii ăia cu toc cui pe care i-am văzut în vitrină şi am aşteptam două săptămâni să iau salariul ca să pot să mi-i cumpăr?"

Aţi înţeles ideea...După cum spunea cineva mai deştept ca mine, "what starts in chaos, ends in chaos." Şi cu asta, am zis tot.