Prin cafenele

Când ies să beau ceva - cafea, cocktail, ceai:)) - îmi place s-o fac în cafenele drăguţe, cât mai puţin cunoscute - pentru a nu fi nevoită să dau nas în nas cu o pereche de "cunoscuţi" - cât mai mici şi mai intime. Intime pentru mine, nu în ideea în care toţi clienţii se cunosc între ei, se ţin de mânuţe şi fredonează fericiţi "Hotel Cişmigiu". Mă simt foarte bine dacă mă cunoaşte persoana de la bar, dar nu într-atât încât să-nceapă să-mi povestească ce a mai făcut aseară. Îmi plac locurile unde se ascultă muzică bună, de preferat în surdină, unde nu există riscul de a ţipa peste masă pentru că nu te auzi de boxe, unde mă pot relaxa fericită.

Idealul meu în materie de cafenele îl reprezintă Insomnia, din Cluj. Cei care au trecut pe acolo, ştiu de ce. Să spunem că are legătură şi cu pianul aşezat în mijlocul uneia dintre încăperi, şi cu faptul că puneau destul de des Marlene Dietrich, şi cu promptitudinea cu care îţi era schimbată scrumiera (o dată la două ţigări).

Dar nu reclamă Insomniei vreau să fac azi.

1. E foarte greu să găseşti o asemenea cafenea, din câte ştiu eu cel puţin. Întotdeauna există riscul de a intra într-un local care pare drăguţ la prima vedere dar, când intri, realizezi că fumătorii stau în aceeaşi încăpere în care alţii consumă pizza. Şi puţine lucruri sunt mai nasoale decât fumul de ţigară amestecat cu mirosul de tocăniţă. Deci clar nu locuri unde se mănâncă şi se fumează în acelaşi timp.

2. Vreau să stau liniştită cu cafeaua mea, intru într-un băruleţ draguţ şi, după ce îmi primesc cafeaua, luminile se sting, stroboscopul e pus în priză, şi începe...karaoke! Mamă şi cum îi mai chinuie talentul pe unii! Sincer, ar trebui să se facă o chestie: ca să poţi participa la karaoke, să vii cu adeverinţă de la un profesor de muzică, cum că ai ureche muzicală şi, pe deasupra, şi voce. Altminteri, eşti nevoit să asculţi behăielile unora care au impresia că nu ştiu ce piesă le iese genial. Apropo de chestia asta, la o "ieşire" cu scop strict karaoke, am fost obligată - de atunci m-am învăţat minte să nu mai joc adevăr sau provocare în locuri dotate cu staţie karaoke - să cânt - a se citi behăi - Alesha Dixon, The boy does nothing. A fost cumplit. Cred că am vreo două fire albe scoase de piesa aia. Mă linişteşte gândul că cei care au avut "privilegiul" de a mă asculta, au măcar patru fire albe. Asta ca să se înveţe minte...

3. Găsesc un loc draguţ, muzică bună, cafea genială, lume ok. Cel puţin la prima vedere. Mă aşez fericită şi comand. Ghici ce! Întotdeauna se găseşte câte o persoană care să se holbeze lung. Admirativ sau nu, chiar nu-mi pasă, dar îmi stă cafeaua în gât când cineva mă măsoară din cap până în picioare, îşi suceşte gâtul să mă vadă mai bine, îşi întoarce scaunul ca să mă ţintuiască mai abitir. Nu intru în cafenea ca să-mi fac lipeala. Nu mă interesează cine se nimereşte să fie acolo, în acelaşi timp cu mine, urăsc să stea cineva să se uite la mine. Din câte ştiu eu e de-a dreptul un gest de bădăran să te holbezi la cineva, să-i măsori fiecare mişcare, să-l faci să-şi înghită cu hopuri cafeaua. Dar asta e doar ceea ce ştiu eu...

4. Dacă sus-numita privire nu e prezentă, clar există un grupuleţ de liceeni care au pus mâna pe o chitară, au învăţat trei acorduri şi acum zdrăngăne fericiţi în mijlocul cafenelei, exersându-şi talentele artistice. Sunt boemi, zdrăngăne folk sau balade rock "folk-uizate", acoperă boxa aia care cântă drăguţ, în surdină, după cum am spus deja că-mi place. Şi stau şi mă gândesc, oare s-au ocupat toate băncile din parc? Pentru că manifestaţiile de genul ar trebui date în aer liber, nu lângă mine; nu vreau decât o clipă de linişte. Dacă voiam show, mă duceam la "folk you"...

Ajung la părerea că e o adevărată luptă să găseşti un loc fain, care să întrunească toate calităţile unui băruleţ simpatic, în care să revii cu plăcere. Da, poate sunt eu prea pretenţioasă, dar mă fac eu mare şi-mi deschid cafenea. Şi pe bune dacă n-o să pun afişe cu "nu vă mai holbaţi la mesele vecine" şi "no young talents aloud". Şi-o să se intre pe bază de invitaţie, şi-o să fie doar pentru persoane la fel de stresate ca mine. Chiar dacă o să fiu propriul meu client - unicul, irepetabilul - măcar o să mă simt bine în timp ce-mi beau cafeaua.