Anti-mim

Moş Crăciun şi clovnii încă n-au fost demascaţi. Mai aştept, poate le vine unora mintea la cap şi-i dau în gât în mod organizat.

Da' mă enervează mimii. Rău de tot. Atât de rău încât, atunci când văd unul, îmi vine să-l strâng de gât. Impuls incontrolabil.

În primul rând, ei spun că-s machiaţi. Eu prefer să spun că-s boiţi. Apoi rânjetul. Pălăria. Costumul. Şi obiceiul total enervant de a mima mereu că-s într-o cutie. Pe bune acu', ce om semi-întreg la minte s-ar băga de bună voie şi nesilit de nimeni într-o cutie, doar pentru a avea de unde să se chinuie să scape? Şi vezi tu, că uneori le pică tavanul peste ei, şi încearcă să-l ridice, sau pipăie nişte pereţi invizibili. Omule, nu e nici un perete! E doar aer. Lasă naibii zidul în pace; sau încearcă să fii Ana lu' Manole, ar fi mai bine pentru multă lume.

Plus că mai încearcă şi să te imite. Mi se ridică părul de pe spate când aud de imitat. Bine, am o problemă majoră cu imitatul vocal/îngânatul. Chestia asta mă face să văd roşu. Din fericire, mimii nu vorbesc, deci cantitatea de nervi e redusă semnificativ. Da' dacă voiam să fiu imitată, probabil îmi cumpăram o maimuţă dresată. Cum nu posed nici una, înseamnă că n-am dorinţe din astea sinucigaşe.

Zic eu că, după clovni, îs cei mai spooky. Şi enervanţi. Şi inutili. Da' cică e şi asta o artă. Să apari din neant şi să mimezi că mergi. Dacă tot pui un picior în faţa celuilalt, măcar avansează. Sau mimează că nu mă vezi când trec pe lângă tine. Ia vezi cum ar fi să mimezi că dispari, şi să-ţi şi iasă.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!