Money, money, money

De obicei stau la muncă 8 ore. Adică, ăsta e timpul maxim pe care îl petrec fiind "clasa muncitoare". Ca oricine altcineva, la început de lună dau cu cardul. Verific, scot, dau ce am de dat şi de restul delilah. Îmi place teribil să cheltuiesc. Pe orice. Pe tot. Pe nimicuri şi pe chestii care mie mi se par esenţiale. Că nu-mi ajung întotdeauna pentru tot ce aş vrea eu să cumpăr, asta e altă parte a problemei. Dar nici nu mă plâng; e pe cât de ok poate fi, în condiţiile în care nu mă spetesc muncind şi nici nu am ideea măreaţă de a pune bani deoparte pentru chestii majore gen casă, maşină, copil.

De la ce a pornit toată faza: toată lumea vrea bani. Toată lumea e cu ochişorii lucitori, în căutarea bănuţului magic, care să le aducă alţi bănuţi magici, care să se strângă în săculeţi, şi săculeţii în stive, şi stivele în depozit, şi-apoi să-şi mai ia alt depozit, şi să fie mulţi, mulţi bani, toţi peste ei. Şi aşa am ajuns eu la 2 chestii, spre dezbaterea cărora voi purcede imediat:

1. Am stat faţă în faţă cu un job care ar fi însemnat cam dublu cât câştig în momentul de faţă. Nu m-ar fi dat pe spate cu munca, ar fi fost, probabil, mai lejer decât ceea ce fac acum, dar ar fi presupus 10 ore de muncă pe zi. De la 9 la 19, başca sâmbăta încă ceva ore. Tentant? Da, evident. Refuzat? Cu certitudine. Pentru că am stat şi m-am gândit: da, faci bani mulţi. Catralioane de milioane de gume de mestecat şi munţi de pahare de suc la dozator. Dar când ai timp să-i cheltui?
Păi, vin eu aşa, la 7 seara acasă, şi mai am chef de orice altceva decât de somn? Sau de lâncezeală tristă în faţa compului? Mai am eu chef să ies la un cocktail? Mai am chef să arunc cu banii - ăia mulţi, de-mi încarcă cardul şi-mi trag buzunarul în jos - prin magazine, în căutare de nimicuri? Nope, în mod evident nu.

Nu spun că e meserie curată să ai o groază de timp liber şi să n-ai şfanţ în buzunar. Spun doar că, atât timp cât ai niscaiva monezi, dar şi timp pentru a le cheltui, e ok. De ce să ai mai mult şi să n-ai timp să te bucuri de ei?

În ordinea asta de idei, nu i-am înţeles niciodată pe marii oameni de afaceri care îşi petrec 16-18 ore la birou, au contul atât de rotund că eu trebuie să mă uit atent, să încerc să pun punctele după zerouri ca să-mi dau seama ce sumă e aia, dar care îşi pun secretara să cumpere florile pentru soţie şi cadourile pentru copii, pentru că ei n-au timp de aşa ceva. Păi, frate, unde-i farmecul? Pentru ce îi strângi dacă nu poţi să-i cheltui? Ca să ai relaţia trofeu, casa trofeu, contul trofeu? Nu, mersi. Peste trofeu se aşează praful; prefer o ciocolată. Îmi rămâne măcar plăcerea gustului.

2. Partea a doua e mai tristă: ai bani, ai timp, da' n-ai cu cine. Nu, nu mă refer că n-ai găsi o gaşcă de amicuţe cu care să dansezi pe boxe pân' la ore târzii din noapte; astea se găsesc uşor. N-ai cu cine cu care să-ţi facă maximă plăcere să-i cheltuieşti. Căreia să-i iei tot, să-i construieşti castele, să-i iei o îngheţată de care n-a mai mâncat never ever şi să te bucuri şi că-i place, şi că i-a rămas puţină ciocolată în colţul buzelor.

Oricât de puţin ai avea, să ai cu cine să împarţi puţinul ăla şi, la sfârşit de zi, să zâmbeşti mulţumit că chifla aia a fost împărţită cu spor.

Da, aici probabil că aş putea scrie tomuri întregi. Da' nu vreau nici să mă întind, nici s-o dau în patetisme. Aţi prins ideea.

Ei, şi-n virtutea chestiilor ăstora, normal că mi se zburleşte codiţa. Cu lăbuţa dusă nervos la inimă, mărturisesc că, decât un munte de bancnote, prefer cardul meu lejer; şi, pe lângă el, timpul şi persoana cu care să-l scutur bine, bine de tot, până când ecranul bancomatului afişează ZERO. Dar, pe de altă parte, aşa sunt eu...