Formol fashion

Nu folosesc căciulă, fes, şapcă sau pălărie. Nici măcar gluga nu mă încântă grozav. Prefer să merg "cu capul gol" chiar dacă afară ninge, plouă, vine potopu'. În parte pentru că n-am găsit nici o chestie care să-mi stea cât de cât ok, în parte pentru că, o dată scoasă chestia de-mi acoperă creierul, podoaba mea capilară ar sta în toate direcţiile posibile; aş arăta ca un punker într-o zi proastă, da' proastă rău de tot, în care n-a avut nici gel, nici fixativ să-şi repare freza. Mă rog, să ne limităm în a spune c-aş arăta mai mult decât ciudat.

Evident că nu a fost dintotdeauna aşa. Nuuu, am avut partea mea de căciuliţe, de mi se urâse la un moment dat, pentru că trebuia să port fes "pentru a nu răci", spunea bunică-mea. Puneam cuminte fesul pe cap, ieşeam pe uşă, ieşeam şi din raza vizuală a bunică-mii, şi fesul păcătos ateriza direct în geantă, de unde nu mai vedea lumina zilei decât înainte de a ajunge din nou acasă; dacă nu uitam de el. Evident că pentru primul strănut cauzat de cine ştie ce alergie, lipsa fesului era dată drept motiv principal; şi-ndură, Camelie, morala cu fesul, şi cu copiii încăpăţânaţi, care nu-şi ascultă părinţii, că părinţii sunt deştepţi, şi ştiu mai bine decât tine cât de pervers e curentul, care vine aşa, pe nesimţite, şi te prinde, şi te aruncă direct în mama răcelii, şi dup-aia mai e posibil ca, la 50 de ani, să ai nişte dureri de cap groaznice, numai şi numai pentru că ai fost căpoasă şi n-ai vrut să laşi frumuseţe de fes adânc înfundat pe cap.

Mă rog, eu m-am luptat cu fesul, el cu mine, acu' nu mai port, după cum spuneam, nici să mă pici cu ceară. Dintre căciulile care mi-au marcat existenţa se numără însă cele de blană. Nu, nu pe mine. Eu am avut o singură căciuliţă de blană artificială undeva pe la 4 ani, care mi-a plăcut teribil, pe care am preţuit-o nespus, care se lega sub bărbie şi mai avea şi doi cănăfei pe-o parte. Da, era drăguţă foc căciuliţa mea...Numai că nu ea e subiectul de azi.

S-o luăm metodic. Ce au în comun toate învăţătoarele? Da, vorbesc despre persoanele alea, pe care timp de patru ani le-am divinizat, care reprezentau autoritatea supremă în orice materie, al căror cuvânt trăgea mai greu decât orice, în orice balanţă l-ai fi pus. Adică, era de ajuns să vii cu argumentul "doamna a spus" şi deja orice teorie devenea certitudine. Jucai după cum spunea "doamna", săreai dacă spunea "doamna", nu-ţi puneai întrebări dacă "doamna" te punea să faci o groapă şi dup-aia s-o umpli la loc; trăgeai ca prostu' să iasă groapa bine şi apoi s-o umpli perfect. Deci, ce aveau în comun toate "doamnele"? Erau trecute de o anumită vârstă? Probabil. Aveau favoriţi între favoriţi? Posibil. Aveau toate căciuli de blană? Categoric!

Deci, era clar. De fiecare dată când vedeam o căciulă de blană pe stradă, existau 90% şanse ca persoana respectivă să fie învăţătoare. Şi nu era orice fel de căciulă. Nu, frate. Cred că exista o fabrică specială, care făcea căciuli de blană exclusiv pentru învăţătoare. Moda s-a extins rapid şi asupra profesoarelor, dar ele, învăţătoarele, au venit cu această inovaţie în materie de modă.

Erau nişte căciuli mari. Dar când zic mari, trebuie să vă gândiţi la ceva cu adevărat maaaaare. Pompoase. De parcă sacrificaseră mai multe animale medii pentru a realiza sus-numita căciulă. Unele încă mai aveau coada sau labele animalului sacrificat. Dacă te uitai cu atenţie, mai că aveai impresia că respectiva căciulă aşteaptă doar momentul potrivit pentru a-şi lua tălpăşiţa. Frate, era vie! Pe bune. O simţeai cum te urmăreşte, cum stă cu ochii pe tine, cum respiră; ba chiar parcă mai şi creştea, pe zi ce trece. Şi nu puteam să nu mă întreb dacă nu cumva căciula aia, până la urmă, nu e cu animalul încă în ea. Adică, doamna era o femeie miloasă; oare nu exista posibilitatea să fi vorbit cu nenea căciularu' să-i modeleze doar căciula, să se asigure că nu fuge animalu' şi să şi-l pună pe cap, viu şi nesacrificat? Era ceva aşa, de parcă aş fi luat eu mâţa şi mi-aş fi pus-o direct în creştet, şi i-aş fi folosit coada pe post de nojiţe.

Dacă prindea o urmă de curent, căciula doamnei devenea mai vie decât îmi părea la început. Fremăta toată, se strângea, se mişca; dacă o lăsa pe catedră, puteai să juri că scoate sunete, că se tânguie sau că râde de tâmpeniile pe care le debitam uneori. Oare câţi iepuri fuseseră sacrificaţi pentru căciulă? Pentru că da, era o căciulă moale, pufoasă. Mai existau şi celelalte căciuli, mai băţoase, care arătau de parcă ceva s-ar fi târât, s-ar fi zbătut bine şi ar fi murit acolo. Da' căciulile alea nu le înţelegeam neam. De ce ţi-ai pune un animal atât de urât pe cap? Parcă aveau şi un anume miros, atât de nasoale erau.

Dacă te apropiai de cancelarie, în pauză, iarna, vedeai adunare de foste animale, mişcându-se de colo colo, cu posesoarele lor cu tot. Învăţătoare, repet. Şi erau mai înalte, mai scunde, mai repezite sau mai în slow motion, în funcţie de caracterul posesoarei. Ba chiar era şi-un învăţător, care avea şi el tot căciulă de blană; o căciulă ciudată, de parcă ar fi fost făcută din juma' de lup, roşcată şi băţoasă. Pot să jur că lupul ăla nu murise cu foarte mult timp în urmă; avea şi el acel je ne sais quoi care-l făcea să arate ca şi când ar fi stat la pândă.

Ce n-am văzut deloc, în toată experienţa mea cu căciulile de blană. N-am văzut căciuli din cap de animal, cu toate că persoane cărora li s-ar fi potrivit genul ăla de căciulă erau cu duiumul; mai farouche, mai puse pe harţă, mai gata gata să se repeadă la jugulara ta.

Şi, ca să revin, nu pricep de ce toate învăţătoarele umblau cu mortăciunea pe cap. Mie, una, mi se părea cel puţin ciudat. Morbid de-a dreptul, puţin barbar, puţin cu o doagă în minus. Adică, animalul e făcut să fie viu, nu să ţină de cald. Mă întreb şi acum dacă doar învăţătoarele de Galaţi erau sadice şi crude, şi cu moda lor proprie şi personală, sau e un atribut al învăţătoarelor de pretutindeni, şi mai ales din copilărie...