Call me "Mafalda"

De mică am învăţat să gândesc logic. Să leg punctul A de punctul B prin cel mai scurt traseu cu putinţă. Să fac conexiunile corecte, pentru a ajunge la concluzia logică şi corectă. Desfăceam ceasuri de masă, din alea ruseşti, doar pentru a le asambla la loc, rotiţă cu rotiţă şi, eventual, pentru a vedea dacă am cum să le repar. Nu m-am jucat cu păpuşi de-a poveştile nemuritoare; m-am jucat cu maşinuţe pentru că puteam face garaje "reale", şi parcări laterale - care, mai apoi, în viaţa reală, nu mi-au reuşit nici dacă aş fi ţinut volanul cu trei mâini - şi accidente între maşinuţe şi piciorul patului. Am mai zis, nu cred în bătrânelul cu barbă albă şi-n îngerii ăia frumoşi, asexuaţi, care-ţi şoptesc vorbe dulci la ureche; prefer să cred în spirite, şi-n energii, şi-n chestii la fel de neexplicabile, dar puţin mai "palpabile".

Şi, totuşi, cred în semne. Bune sau rele, nu contează. Semne să fie, că interpretări se găsesc. Să mă explic:

Ţi se bate ochiul stâng, da, clar te-a tras un curent grupa mare. Ăsta nu-i semn, asta-i reacţie fizică. La fel cu câinii care urlă a pagubă; nu urlă de proşti, urlă pentru că simt ceva. Bineînţeles că, în privinţa lor, mai există şi varianta numărul doi: au văzut luna, pisica, umbra, sunt puţin răguşiţi, sau supăraţi, sau fără chef, şi vor să ştie toată lumea ce au putut vedea ei; deci, urlă. Răguşiţi, supăraţi sau fără chef fiind, le iese ceva mai tragic decât ar fi intenţionat. Deci nu, nici câinii nu se pun ca semn. Pisica neagră? Să fim serioşi! Păi, dacă pisica neagră e semn rău, atunci şi brunetele ar trebui să fie la fel; da' se pun doar alea naturale, sau şi alea vopsite? Să ardem toate brunetele pe rug, să nu mai fie semne rele!

În schimb misticul din mine se trezeşte când aude de vise. Da, ştiu, o sprânceană ridicată; până aproape de creştetul capului, înţepenită acolo. Ce poţi visa într-atât încât să fie semn? Floricele, fluturaşi şi gumiţe; coşmaruri gen viaţa de liceu, înaintea tezei la latină, sau a lucrării la mate; chestii suprarealiste, gen Gioconda cu figura ta şi zâmbetul ei, mă rog, din astea. Nope. Ce a ţinut mereu la mine, au fost câinii; da, ăia pufoşi, de-i smotocesc pe stradă, de-i hrănesc acasă, de se bat cu mâţele şi dup-aia trebuie să-i consolezi că şi-au luat bătaie. Dacă-i visez însă, se schimbă datele problemei. Pentru că de fiecare dată a fost o persoană cu care să-l asociez; şi numai de bine n-a fost. Să ne-nţelegem că nu spun acu' să nu mai ieşiţi din casă dacă visaţi câini. Departe de mine gândul; doar că la mine funcţionează cu rigurozitate de ceas.

Păsări? Ceartă, nasoleală, cuvinte spuse la nervi. Şi nu, nu mă refer la cocoşul bătăuş pe care îl vizualizez pe varză, pentru că de fiecare dată când mă vede e pus pe ceartă. Aia e între mine şi el; şi da, i-am pus gând rău. Tot la vise rămăsesem. Şoareci? Frică. Şerpi? Ploaie. Alb? Linişte. Mireasă? Moarte. Lista poate continua. Rămâne deschisă.

Cred că poţi fi cel mai sceptic om cu putinţă. Când te loveşte ceva cu viteza marfarului, începi să vezi şi altceva, dincolo de aparenţe, dincolo de explicabil şi de raţional. Râdeam de puştiul care vedea morţi în "Al şaselea simţ" pentru că, atunci când l-am văzut prima dată am zis: neaaah, poveşti de adormit copiii. Şi dacă, până la urmă, toate poveştile au o urmă de adevăr?