Clubul ciudaţilor

A fost odată ca niciodată, că dacă n-ar fi n-ar mai povesti, o celulă. Una mică şi rea, care a mâncat tot din farfurie chiar dacă, pentru a face chestia asta trebuia să o păcăleşti cu piticii de pe fundul farfuriei cu pricina sau să-i tai frumuşel pâinea cubuleţe; care a căscat gura în stânga şi-n dreapta, a ascultat ce spuneau alţii şi a băgat la cutiuţă doar ce i-a convenit; care s-a gândit că poate gândi şi de una singură, cu toate că, din când în când, mai trebuie să-i mai şi desenezi ca să priceapă. Ei, şi ca să nu fie suspansul prea mare, ca să nu facă nimeni vreun infarct spontan pentru că moare de curiozitate să ştie despre cine-i vorba, mărturisesc - ca de obicei - cu lăbuţa pe inimă, că celula aia s-a transformat în mine. Asta de acu', care bate câmpii cu graţie şi cu tastatură.

Azi e vorba despre manii. Mai mult sau mai puţin ciudate, dezvoltate din faşă sau de-a lungul timpului, manii care presupun că erau în membrana celulară şi au crescut o dată cu celula-n sine, o dată cu mine. Mă rog, manii sau ciudăţenii, după cum le percepe fiecare...

Dintotdeauna am fost pe partea dreaptă. A drumului, atunci când merg alături de cineva. A patului, când vine vorba de somn. Locul de lângă şofer, pentru că nu mai conduc. Cred că, în tabloul ăla mare, cu bătrânelul cu barbă care are la degetul mic toate sforile din lume, aş fi de-a dreapta tatălui. Sunt dreptace. Singura mea operaţie - sper să rămână aşa - e de apendicită; pe dreapta. Mi-am făcut franjuri genunchiul drept, mi-am scrântit glezna dreaptă, dacă mă stresează ceva, mă stresează ficatul. Prima măsea de minte mi-a apărut pe dreapta. Când mă încalţ, încalţ mai întâi piciorul drept. Dacă sar, sar cu dreptul în faţă. Primul pierce mi l-am dat pe dreapta. Plătesc cu dreapta, lovesc cu dreapta, mângâi tot cu dreapta. Da, sunt dreptace, dar ăsta nu-i un motiv pentru care toate accidentele sau chestiile legate de sănătate s-ar duce tot pe dreapta, nu?

Nu pot bea cafeaua decât din cană şi berea decât din sticlă. Prefer să-mi pui aceeaşi cantitate de cafea dintr-o ceşcuţă în cană; nu e vorba de cantitate, e vorba de recipient. La fel cu berea; mi se pune pe creier s-o văd în pahar. Las-o-n sticlă, las-o-n doză, las-on plata ei, da' nu mi-o pune-n pahar, că n-o mai beau never ever.

Nu-mi place să mi se spună acelaşi lucru de două ori; dacă ai trecut deja la a treia oară, ai toate şansele să mă vezi ieşindu-mi din fire. Şi nu vrei să vezi asta. Pentru că nu mă ţine mult, da' nici bine nu-ţi e. Dacă e vorba de o ceartă, prefer s-o lămuresc pe loc, nu s-o întind pe termen nelimitat. Asta din punctul meu de vedere pentru că, evident, acest lucru nu se poate întotdeauna; unii preferă să vorbescă după ce s-au liniştit. Eu prefer să vorbesc pentru a mă linişti.

În dezordinea mea e o ordine foarte bine definită. Nu găsesc lucrurile de care am nevoie dacă e ordine la dungă; trebuie să fie măcar o urmă de dezordine pentru a mă duce direct la ţintă. Nu-mi place să ajung acasă şi să fie patul făcut; parcă aş intra în camera altcuiva; măcar nişte cute să fie acolo, de sămânţă, pentru a mă simţi ca acasă. Nu-mi plac tricourile călcate şi cerşafurile apretate. Nu suport mouse-pad-ul şi, în acelaşi timp, mă enervez când văd că biroul meu a căpătat deja o urmă de lipsă de strălucire tocmai pentru că nu folosesc sus-numitul accesoriu. Nu suport căştile care intră în ureche, folosesc doar căşti cu agăţători. Nu-mi place apa-n urechi şi-n nas şi, în eventualitate în care acest nefericit fapt se întâmplă, mai am puţin şi dau în infarct; noroc că mă redresez repede...

Nu suport bluzele pe gât pentru că am impresia că nu pot respira. Din acelaşi motiv nu suport mănuşile, şosetele strâmte şi şosetele cu degeţele.

Că asociez figurile unora cu anumite animale, că îmi fac scenarii ciudate care, ca naiba, se mai dovedesc a fi şi reale, că am aceeaşi melodie pe repeat de trei săptămâni încoace, că ţin minte replici spuse cu mult timp în urmă, că n-am nevoie de reportofon pentru a reda o discuţie, că te iert, dar de uitat nu uit, că nu vorbesc cu tine dacă nu-mi placi, astea deja sunt chestii minore. Adică, mă rog, minore în perspectiva în care sunt altele mai mari şi, poate, mai grave.

Acestea fiind spuse, mă întorc la ciudăţeniile mele. Da' tare aş fi curioasă care sunt cele mai ciudate ciudăţenii pe care le au şi alţii. Nu de alta, da' măcar să mă simt ca-n clubul ciudaţilor...