Să fie căldură!

Nu-mi place, nu suport, urăsc de-a dreptul să-mi fie frig. Prefer să fie cald, să fie toată lumea cu limba de-un cot pe-afară, câinii să mişte alene doar din sprânceană, până şi muştelor să le fie prea cald să zboare. Să fie toropeală, să simţi nevoia să scoţi şi pielea de pe tine, să te ardă nările când respiri.

Unde-i cea încălzire globală? Unde-s căldurile alea de nesuportat? Mă simt minţită, dusă cu preşul, amăgită. Mă simt ca un copil căruia îi arăţi o cutie de bomboane de ciocolată şi-i dai doar una singură. Mi-e frig şi sunt nervoasă că nu mi-e cald.

Vreau zeci de pleduri de puf, zeci de mănuşi pufoase, sute de fulare, catralioane de grade afară; mă uit cu un ochi rău la mâţă, pentru că ei i-e cald, şi cică dacă nu îi e cald, găseşte ea o modalitate prin care să-i fie. Şi, bineînţeles, mi-e ciudă pe mâţă că ea rămâne acasă, cu toată căldura ei, şi eu tre' să ajung moţ la muncă, în fiecare dimineaţă, sau dup-amiază, în funcţie de necesităţi. În momentul ăsta nu mai vreau să fiu Paris Hilton; vreau să fiu mâţa mea, oricare dintre ele, să mă corcolesc lejer în pat, să torc fericită şi să mă alinte o mână caldă.

Şi da, mi-e atât de frig că nici să găsesc un motiv care să mă enerveze n-am chef; şi poate mâine coc o postare mai acătării. Da, într-o oareşcare măsură depinde şi de temperatură...

P.S. - da, ştiu, iar am uitat să pun beculeţe cum că astea sunt câteva rânduri în care mă plâng. Mea culpa.