In a matter of stinking...

Spuneam că îmi displac total persoanele care emit anumite mirosuri; care se sfiesc să se apropie de apă, care sunt timide cu săpunul, care aşteaptă să facă gelul de duş primul pas, şi să-i acopere cu spumă din proprie iniţiativă. Sincer, anumite persoane îmi dau impresia că lasă o dâră verde în urmă; că dâra aia colcăie, că e deja de-a dreptul radioactivă, că verdele ăla ameninţă să îţi intre-n ochi, în gură, în suflet. Când trec pe lângă o persoană de gen, am tendinţa de a-mi ţine respiraţia. Chiar dacă în ziua cu pricina pentru ea a fost sărbătoare, şi a dat la pace pentru 2 minute cu toate chestiile menite s-o menţină frumos mirositoare şi scârţâind de curăţenie, nu pot trece peste faptul că, în genere, anumite efluvii o însoţesc constant. Aşa că o reperez de la distanţă, trag o gură bună de aer, cât să-mi umplu bine, bine de tot plămânii, şi-mi ţin respiraţia până trece de tot. Dacă se întâmplă să fiu la ţigară, afum în urma ei; parcă-s popă cu cadelniţă... Asta e, nu-mi pot opri acest instinct primar, pentru că ce ar trebui să cred despre un om care miroase a nespălat 6 zile din 7, care recunoaşte că se spală o dată pe săptămână, al cărui păr se lipeşte şuviţe, şuviţe, şi nu, nu e dat cu gel; e în starea lui naturală....

Problema intervine în momentul în care te aşezi după o asemenea persoană; pentru că nu ai alt loc pe care să-l ocupi în ziua respectivă. Şi, pe mine una, mă apucă năbădăii. Noroc că suntem dotaţi cu loţiune dezinfectantă şi şerveţele din plin. Biroul suferă astfel o depuricare totală; tot ce ar fi putut constitui ADN străin şi nespălat este îndepărtat cu grijă şi minuţiozitate. Frec la tastatura aia mai abitir decât la mine acasă, când mă pocneşte hărnicia şi trec la curăţenie generală. Frec cu patos, cu frenezie, cu plăcere diabolică ştiind că fiecare "microb" va muri în chinuri groaznice, şi regret doar faptul că soluţia miraculoasă nu vine într-o variantă mai mare, pentru a dezinfecta şi sursa iniţială a particulelor invizibile. Da, ştiu, probabil sunt puţin într-o ureche, poate-mi lipseşte o doagă, dar nu pot pune mâna pe un mouse care are urme întărite de degeţele; nu pot atinge o tastatură care-mi arată vizibil ce taste au fost folosite mai cu patos, şi nu pentru că s-au şters tastele, ci pentru că sunt acoperite cu o chestie lipicioasă. BRRRR!

În aceeaşi ordine de idei, am o chichiţă pe creier, care-mi şopteşte să nu împrumut chestii unei persoane susceptibilă de a fi mirosind, chit că e vorba despre un pix, o brichetă, o oglindă. Dacă se aventurează să vrea să-i împrumut pixul, apoi pixul meu, care trona fastuos lângă tastatură, dispare în mod miraculos. Pe bune dacă nu fuge singur, că eu nu-i fac nimic. Mă uit mirată după el, nu pentru că aş fi avut cea mai mică tendinţă de a-l da, ci pentru că nu-mi imaginez cum a dispărut atât de total şi de iremediabil. Şi spun că n-am. Da, ştiu, intră la categoria minciuni lesne iertătoare, dar chiar n-aş putea să condamn bietul pix la o moarte lentă, prin asfixiere. Dup-aia mi-aş imagina în vecii vecilor cum persoana aceea l-a băgat în gură, dintr-un imbold de nestăpânit, şi i-a mestecat subtil capătul, şi eu, punând mâna pe pix îi ating ADN-ul, şi pe bune că e o imagine mai mult decât neplăcută. Dacă se întâmplă să pună mâna pe pix înainte de a reuşi eu să reacţionez, bietul pix e kaput. Ori i-l donez cu mărinimie persoanei, ori ajunge la cel mai alăturat coş de gunoi. Dacă e un pix de care mă leagă mai multe amintiri, înainte de a-mi reintra în graţii, trece prin duşul soluţiei dezinfectante, şi e mai pur decât un nou-născut.

Oricum, impulsul iniţial e de a refuza orice schimb, orice apropiere, orice contact. Şi da, pe bune că în momentul în care se apropie una dintre persoanele acelea, mă dau la o parte. Dacă din nefericire pentru mine drumul e prea îngust, prefer să rămân în urmă sau să-mi vărs plămânii, depăşind-o. Uneori îmi vine să-mi atârn de gât o pancartă pe care să scrie "nu mă atinge, sunt sterilă". Am fost nevoită să-mi ţin respiraţia mai mult decât aş fi reuşit în mod normal; a trebuit să-mi parfumez literalmente nasul pentru că lângă mine se mirosea grupa mare; am legat prietenie veşnică cu soluţia dezinfectantă, care miroase a spirt, dar care e mirosul cel mai plăcut nasului meu atunci când o folosesc pe o tastatură îmbâcsită; am spus că n-am brichetă, cu toate că, în urmă cu câteva secunde, bricheta cu pricina îmi aprindea ţigara; m-am făcut că plouă în momentul în care cineva căuta cu disperare un pix; am refuzat să mănânc prăjituri pentru că persoana în cauză se servise înaintea mea; am deschis uşa cu cotul, pentru a nu atinge cu mâna clanţa pângărită anterior; refuz să-mi umplu paharul cu apă de la acelaşi "butoi" cu ză părsăn; stau la câteva compuri depărtare; mă mut dacă se mută lângă mine. Şi da, ştiu că am şi o doză sănătoasă de probleme pe creier, dar pe bune acum, câţi ar pune mâna pe o chestie despre care ştiu cu siguranţă că e nu numai murdară, ci de-a dreptul bolnăvicios de scârbos de nespălat? Mă simt exact ca atunci când eram mică, şi-am luat un copil necunoscut la palme pentru că era mult prea borcăit pentru viaţa asta. Diferenţa ar fi că acum nu-mi mai permit să împart respectivele palme; există riscul să mă mudăresc de-a dreptul...