.

vineri, 3 septembrie 2010

De Paştele tău, mămico!

"Paşşşştele mă-tii, azi, mâini, poimâini, şi răspoimâini!" Cam aşa suna cea mai des auzită "vorbă de dulce" din copilăria mea. Autoarea, bunică-mea, când se supăra pe ceva; sau pe cineva. Că era vorba despre scaunul care-i stătea în drum, despre mine care făcusem nu'ş ce boroboaţă cu talent, sau faptul că iar s-a ars siguranţa, asta era maxim. Şi îmi răsuceam creierii pe toate părţile, să-nţeleg, mă suceam, mă învârteam, şi ceva tot nu se pupa. Adică, mama are Paşte? Pe bune? E într-un fel, aşa, ziua ei onomastică de fiecare dată când pică Paştele? Şi dacă-i aşa, de ce n-o cheamă Păscuţa, sau Ouşoara, sau măcar Cozonăcica pentru că, dacă tot e Paştele ei, ar trebui să existe cea mai mică legătură între ea şi sărbătoarea menţionată printre dinţii încleştaţi. Pân' la urmă am decis că există legătura cu pricina, pe mama chemând-o Maria, Maria mama lui Isus, care a înviat de Paşti, şi slavă domnului că bunica a fost inspirată şi n-a nenorocit-o pe vecie cu un nume mai mult decât culinar, religios până-n măduva oaselor.

Odată rezolvată problema cu legătura secretă dintre mama şi Paşte, urma a doua chestie: de ce şi azi, şi mâine şi răspoimâine? Păi, ce, mama e os regesc, să sărbătorească trei zile în şir? Şi dacă tot ăsta e cazul, atunci de ce nu-i facem tort şi nu-i dăm cadouri de Paşte? Adică, de bun simţ ar fi fost măcar să amintim că e şi ziua ei, nu să spargem ou după ou, ignorând-o total. Ce tristă trebuie să se simtă mama, ştiind că de fiecare Paşte e ignorată constant...Şi totuşi, trei zile la rând, asta e mult, mai ales că onomastica ei mai era de vreo 2 ori pe an, adică, pân' la urmă e privilegiată, spre deosebire de mine, care n-am decât o zi de naştere şi o singură onomastică; da' măcar eu primesc cadouri în ambele cazuri.

Ultima, şi cea mai fierbinte dilemă, era în felul următor: dacă e ziua maică-mii, ar trebui să fie motiv de bucurie. Oare de asta bunică-mea foloseşte sintagma maximă de fiecare dată când e nervoasă? Pentru a se binedispune instantaneu, gândindu-se la lucruri fericite, baloane şi "la mulţi ani"-uri? Cu siguranţă ăsta tre' să fie motivul, pentru că altă legătură nu găseam între nervozitatea care scotea Paşşşştele ăla apăsat şi mama, care de obicei nici măcar nu era prezentă când i se pomenea ziua. Şi clar i se pomenea doar in absentia, pentru că bunica voia să-i pregătească o petrecere de pomină, de care ea să nu ştie; petrecerea nu se întâmpla niciodată, Paştele în schimb era veşnic şi etern...

Urma bunicu', care suna în felul următor: "Paşşştele, grrrrijania şi cădelniţa mă-tii!" Hmmm...iar Paştele. Oare mama ştie că onomastica ei e atât de importantă, încât până şi tata lu' tata ştie de ea? Adică, maică-mea băga de seamă că e Paşte, niciodată şi ziua ei. Când era mică probabil nu i-au spus, pentru a o lipsi de cadourile pe care, în mod normal, ar fi trebuit să le primească. Iar acum, ea nu ştie, ei au uitat că trebuie să ascundă acest lucru, şi încearcă să recupereze, pomenind-o de câteva ori pe zi. Asta trebuie să fie, cu siguranţă! Dar, ca un copil bun, n-ar trebui s-o anunţ că a fost practic jefuită ani de-a rândul de cadouri? Sau s-o las în neştiinţa ei, pentru a nu o întrista, pentru că gândul la cadourile pierdute poate întrista şi-un elefant, darămite pe maică-mea, care e o sensibilă şi-o finuţă? Decideam eu că ceea ce nu ştii nu te poate răni; şi amânam cumplita dezvăluire, pentru a o proteja. Şi, frate, importantă mă mai simţeam...

Dar venea, ca de obicei, a doua problemă: mama are şi grijanie, şi cădelniţă? Trebuie că le ţine ascunse bine, bine de tot, pentru că eu, la noi în casă, n-am văzut nici grijanie, nici cădelniţă; şi pe bune că ştiam fiecare colţişor din casă; fiecare raft, fiecare după raft, fiecare spaţiu de la parchet. Da' cum arată o grijanie şi o cădelniţă? Tre' să fie lucruri de preţ, de le ţine maică-mea ascunse atât de bine! Poate sunt chiar moştenire de familie, date din generaţie în generaţie, transmise la o anumită vârstă, clar în jurul zilei onomastice. Deci, şi grijania şi cădelniţă vor fi ale mele la un moment dat, pentru că eu voi fi păstrătoarea moştenirii familiei. Adică, pe frate-meu nu l-am auzit să fi primit nici una din cele două obiecte, deja e prea mare ca să i se mai încredinţeze. Clar se dau doar pe linie feminină. Dar, dacă ai mei se decid să-mi dea mie grijania şi lui cădelniţa? Hmm...Sau invers? Oare care îmi va reveni mie? Şi pe care aş prefera-o? Nu mă puteam decide între grijanie şi cădelniţă, aşa că ajungeam la concluzia că s-ar putea să-şi facă frate-meu milă şi pomană şi să mi le lase mie pe amândouă. La urma urmei, ce-ar putea el să facă cu o grijanie sau cu o cădelniţă?

Inutil să spun că se făcea abuz şi de Paşte, şi de grijanie, şi de cădelniţă. Aşa că am zis eu că tre' să fie ceva bun. Şi le-am preluat pe toate trei. Şi bună a fost păruiala mea când i-am zis bunică-mii că nu vreau să mă duc la şcoală într-o zi, că mă enervează cutare, Paşşşştele mă-tii! Şi să mă lase-n Paştele, grijania şi cădelniţa mea în pace, că m-am săturat de figurile lui! Da, după trasul de codiţe executat metodic, am fost şi pârâtă maică-mii, că vorbesc atât de spurcat că ar trebui să mi se spele gura cu săpun, şi-n mod clar mă joc cu cine ştie ce derbedei, de am venit cu un vocabular atât de dubaş acasă, că s-au înroşit şi pereţii când m-au auzit debitând. Şi ferească sfântul să mai audă pereţii vocabular din ăla din gura mea, că-n Paşşşştele mă-tii dacă nu te zbor de nu te vezi! Clar n-am mai aşteptat onomastica maică-mii cu acelaşi entuziasm; şi-aşa Paştele a rămas doar motiv de spart ouă.

20 comentarii:

  1. hahhahahaaaa :)))))))))))))))))))

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu mi-au placut niciodata expresiile de genul asta, drept urmare le dau ignore de fiecare data cand le aud.

    RăspundețiȘtergere
  3. Vai de tine, amarato! =)) Chiar asa, pe unde oi fi umblat de ai luat asa un vocabular urat? :))

    RăspundețiȘtergere
  4. @dreamr - acu'...dar in copilarie nu te puneau pe ganduri?

    RăspundețiȘtergere
  5. @Alexiuss - :)) nu stiu:-?? cert e ca, de atunci, nici pastele nici cadelnita nu mi-au mai pangarit vocabularul decat cu sensurile lor proprii:P

    RăspundețiȘtergere
  6. @Liviu - pai, nu stiu daca s-ar mai putea spune altceva:))

    RăspundețiȘtergere
  7. in copilarie aproape ca nu le-am auzit... am fost cuminte, pot sa spun, aveam note bunicele, deci nu prea erau motive pentru astfel de expresii...

    ceea ce ma punea pe ganduri era partea cu "pastele cailor" :P si intotdeauna m-am intrebat de ce intr-un an sarbatorile de pasti se nimeresc in date diferite.

    RăspundețiȘtergere
  8. @dreamr - pai, sa ne intelegem, nici eu nu dadeam (neaparat) motive, dar frazele apareau, si nu intotdeauna in legatura cu mine:P

    dar da, pastele cailor era o necunoscuta si pentru mine:D

    RăspundețiȘtergere
  9. Stiam de sarbatoarea propriu-zisa, de Pastele mortilor si intrebarea mea "existentiala" era: "Dar si caii au paste?" ;)

    RăspundețiȘtergere
  10. @dreamr - poi, clar, pentru ca te intrebai de ce nu se vopsesc oua si pentru cai, nu?:)))

    RăspundețiȘtergere
  11. Esti nebunaaa =)) Cine stie cum o interpreta si copilul tau unele vorbe =)) Eu deja ma gandesc ce fatza va face cand va auzi de faimoasa ta expresie " va spun cu labutza pe inima" :))

    RăspundețiȘtergere
  12. @chocolatfollie - hmm...cu riscul de a mă repeta, al meu n-o să fie:P dar da, ar fi cam ciudat de interpretat:))

    RăspundețiȘtergere
  13. Vă spun cu lăbuţa pe inimă ... Iată, că suntem doi care folosim expresia aceasta!

    RăspundețiȘtergere
  14. @blogulise - asta înseamnă că ne înţelegem între noi:P

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger