Din amintiri

Lapte cu biscuiţi. Sau ceai cu biscuiţi. Da' biscuiţi d'ăia penali, de Brăila, care cică erau cu miere. Mierea nu exista, da' aveai toate şansele să găseşti câte un capăt de sfoară sau câte o pietricică. Şi cine băga de seamă? Scoteai sfoara, aruncai pietricica, înjurai în gând dacă-ţi ciobeai vreun dinte, şi mestecai mai abitir. Laptele cu biscuiţi era bun mai ales dacă-l îndulceai puţin. Puţin spunea bunică-mea, să nu dau în diabet, cică. Mai mult îmi plăcea mie, pentru că nu-mi păsa de diabet şi eram în stare să mănânc zahărul cu lingura. Lapte cu biscuiţi aş mânca şi-acum; până-mi cumpăr lapte-mi trece cheful, iar biscuiţii de Brăila nu mai sunt nici tari, nici penali.

Pâine cu unt şi cu dulceaţă de vişine. Orice altă dulceaţă mă lăsa rece. Poate pentru că, de cele mai multe ori, era ori de prune, ori de caise. Dar aia de vişine era Mecca. Şi-aş fi mâncat felie după felie, neapărat cu unt, şi neapărat cu cât mai multe vişine acrişoare. La fel cum îmi plac şi clătitele. Clătitele nu-s clătite dacă nu-s cu vişine. Sunt o imitaţie ieftină, o reproducere nereuşită, un truc banal.

Lucruri minuscule. Mă bucuram la fel de mult pentru biscuiţii cu lapte, pentru o ciocolată şmecheră sau pentru un cuvânt bun. Pentru un cadou, pentru o mângâiere, pentru o zbenguială interminabilă în faţa blocului. Lucrurile care m-au fericit s-au schimbat în timp. Parţial. Sau s-au înmulţit. Şi-au ajuns să fie alea la care mă gândesc în momentul în care nu pot sau nu vreau să gândesc. Amintirile frumoase pot uneori să doară la fel de tare ca alea urâte. Sau poţi să te hrăneşti din ele. Să le trăieşti din nou, şi din nou, până când ajungi să crezi că eşti fericit; dacă altfel nu se poate...

Strânge-le pe toate. În cutii colorate, în speranţa că, la un moment dat, vei scoate capacul şi le vei da drumul din nou. Şi că nu va fi nevoie să le reîmpachetezi.

Până la următoarea amintire, la bună vedere!