Mania persecuţiei

Ştii când vorbeşti despre orice, şi-ţi laşi limba slobodă, şi vorbeşti, vorbeşti, vorbeşti? Ba chiar îţi mai scapă şi vreo două cuvinte nu prea măgulitoare despre subiectul cu pricina, da' nu ai de ce să-ţi faci griji, chit că eşti în public, pentru că da, povesteşti despre nenorocitul ăla care te-a lovit atunci, pe stradă, şi, mamă, ce te enervează, şi-ţi vine să-l strângi de gât, şi noroc că a scăpat uşor, rătăcindu-se în mulţime. Da, e vorba despre o persoană total neprezentă la discuţie, dar care te-a enervat teribil. Clar tre' să fi trecut prin asta.

Până aici, nimic ieşit din comun. Da' ce te faci dacă se trezeşte cutare, prezent din neutralitate, care are impresia că e vorba despre el? Că pe el îl faci cu ou şi cu oţet? Ce te faci dacă, din nefericire totală, pe lângă tine există persoane care suferă de mania persecuţiei? Şi nu aşa, lejer, ci din aia cronică, pentru care singurul remediu ar fi o medicaţie bogată şi variată, care să-i liniştească porumbeii. Ce te faci atunci, întreb?

Pentru că da, există şi d'ăştia de se cred buricul pământului, care au impresia că toată lumea cloceşte o conspiraţie împotriva lor, că tot ce se spune, se spune despre ei. Că dacă ai luat un pahar cu apă e ca să-i stropeşti pe neve; dacă te-ai mutat mai la stânga, e ca să le iei lumina; ai ţipat, clar ai ţipat la ei; faci hai, de ei faci hai, indubitabil, şi lista poate continua cu mii de exemple. Nu de alta, da' mania e mare, nebunia la fel.

Şi pe bune, înţeleg că ai impresia că toată lumea are un dinte împotriva ta. Pe undeva, s-ar putea chiar să ai dreptate. Da' asta nu înseamnă că fiecare secundă mi-o petrec gândindu-mă ce să-ţi mai fac nasol; nu fiecare moment mi-e umplut de imaginea ta, nu, chiar nu dau doi bani pe tine, şi ai putea la fel de bine să dispari din peisaj; n-aş suferi, ba chiar spun drept, nu mi-aş da seama decât foarte târziu. Pentru că, în ciuda faptului că te crezi miezul, newsflah! Nu eşti. Ştiu că te vei enerva teribil, şi-ţi vei muşca pumnii, şi-ţi vei smulge părul din cap de disperare, dar asta e. Obişnuieşte-te cu gândul. Dacă vorbesc de nebunie şi paranoia, nu e vorba de tine; iar dacă spun că miroase urât, pe bune că nu sugerez că tu ai emana mirosul. E o constatare, şi-atât. Când o să mă iau de tine vei simţi acut, prin toată pătura subtilităţii. Altminteri nu, nu vorbesc despre tine. Şi dacă nebunia mea se loveşte de paranoia ta, e pură întâmplare; în nici un caz premeditare.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!