Lauda de sine

Sunt cea mai fascinantă, cea mai bestială, cea mai cea, ză best, winner, da shit. Asta merge mereu ca autoironie. Dacă ai cu cine, dacă prinzi persoanele care apreciază mişto-ul fără limite şi da, dacă se face cu rândul; dacă e reciproc, adică. Pentru că mi se pare şmecher de-a dreptul să n-ai probleme să se facă hai de tine şi să ţii la replici la fileu.

Da' nu înţeleg faza ailaltă: când te autodeclari ză best la modul cel mai serios. Când îţi faci tu, ţie, reclamă. Când ţi-au murit toţi lăudătorii. Pe bune, există o alee în cimitir, ocupată doar de lăudătorii tăi. Şi cum e obiceiul creştinesc de a face pomeni, le preiei sarcina, şi te lauzi tu pe tine. Şi dai sfară-n ţară despre cât de tare eşti, despre cum ai făcut şi-ai dres şi-ai croşetat.

Nu, pe bune, de ce? Singura reacţie e că-mi vine să casc. Să mă întorc de pe-o parte pe alta şi da, să te dau sistematic cu capul de tastatură, cu dinţii de calorifer, cu figura de cel mai zgrumţuros zid de granit care există. Pentru că, dacă eşti atât de bun pe cât zici, lasă-mă să mă conving. Lasă-mă să ajung singură la concluzia pe care o ţipi în patru zări, dă-mi voie să-mi construiesc sentimentul de "chapeau". Altminteri, tot ce zici e apă de ploaie. Chit că da, ai terminat liceu şi facultă şi master şi doctorat cu zece pe linie; chit că ai cele 7 burse în aşteptare; chit că spui că ai descoperit remediul pentru reumatism. Dă-mi voie să simt eu că te ridici la înălţimea chestiilor ălora. Pentru că nici un 10 pe linie nu-mi garantează că nu eşti prost de mori; şi că ceea ce ţi se pare că ai făcut, nu-i de fapt un vis de noapte.

În ordinea asta de idei: ai de gând să-mi faci capul mare cu ce ai făcut, stânga-mprejur; adio şi la gară. Ne auzim când înveţi să faci mişto de ceea ce n-ai făcut. Apreciez mai mult un umor alambicat decât un perete căptuşit cu diplome.

Pân' la următorii nervi, la bună vedere!