Aşa grăit-a guru-ul - p.7

Mă rog în fiecare seară. Unui dumnezeu despre a cărui existenţă nu ştiu nimic. Fac combinaţii şi promisiuni, încerc să-i câştig bunăvoinţa şi dimineaţa văd că totul e în van. Am încetat să mai numesc lucrurile pe care le cer. Dacă tot e atotputernic şi atotştiitor, atunci ştie clar ce vreau, fără să mai fie nevoie să-i spun. Şi dacă i-aş spune, ar putea fi într-atât de sadic încât să facă exact invers, nu? Aşa că-l las în pace.

Există fraze pe care le-am ţinut minte. Că rugăciunea e o mantră, şi nimic mai mult. Aşa că folosesc fraza asta pentru a uita altele. Altele care nu-s nici bune, nici frumoase, nici de adus aminte. Alte fraze, alte gesturi, alte momente. Şi-n noaptea mea există cutii create de mine, pe care le sigilez conştiincios şi le aşez, una peste cealaltă, în aşa fel încât să nu le mai pot deschide niciodată. Să nu mai iasă nimic din ele, să rămână veşnic îngropate.

Iertarea nu vine din uitare. Şi minunile nu există decât în filme. Dacă vrei să redevii tu nu-i nevoie de nici un Manitu; ai nevoie de cineva care să-ţi dea impulsul. Care să te trezească şi să-ţi spună că, la fel ca visele, rugăciunile dispar odată cu noaptea. Şi că, la fel ca noaptea, revin fără oprire. Şi că niciodată punctul nu înseamnă sfârşit; există mereu o literă mare după.

Fără sens. Doar o mantră.

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!