Eu, niciodată

M-am convins demult că misterioase sunt căile universului. Nici nu-mi mai bat capul să le înţeleg, pentru că prea mult gândit duce încet dar sigur la depresie. Şi, repet, "intelligent girls are more depressed."(Emilie Autumn)

Ai văzut că fiecare chestie pe care spui că n-o vei face, se-ntâmplă? "Eu, niciodată" nu mai există. "Eu, niciodată" e tristă amintire. "Eu, niciodată" te face să n-o mai spui; să n-o mai gândeşti. Pentru că "niciodată" ăla te obligă să fii acolo. Să faci ceea ce ai zis că nu vei face. Ceea ce ai zis că nu vei fi.

Exemplu banal. Incredibil de banal. "Vai, ce ten fain am; şi l-am avut dintotdeauna." Aha, nu-l mai ai. Dead, over, kaput, конец. Coşuri, pete, chestii, mâzgoci. Peste noapte şi pe termen lung. "N-am avut niciodată nevoie să mă pensez". Aha, acu' ai. Albulescu scrie pe tine. Peste noapte. Nu ştii cum, de ce, pentru ce; da' se-ntâmplă. Poate pentru că lui Manitu i se pare că i-ai forţat mâna. Sau poate pentru că totul se-ntoarce.

Se-ntoarce? Clar. Şi pentru cât timp? Şi de câte ori? Nu o singură dată, asta-i clar. Karma, my friend. Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte nu mai ţine demult. Pentru un ochi ţi se vor scoate 5. N-ai? Înlocuim. Dă şi-un rinichi, şi lasă-mă să-ţi bag bocancul în ficaţi, şi poate suntem chit. Poate. Manitu zâmbeşte fericit. A mai făcut ceva bun pe ziua de azi.

Nu mai bat în lemn. Nu mai spun "niciodată". Calc apăsat. Fruntea sus, pieptul înainte. Măcar de aparenţă. Într-o piesă de teatru costumele fac totul. Şi costumul meu, chiar dacă e şifonat, trebuie să pară că e aşa pentru că l-am vrut puţin boţit. Trebuie să pară, pentru că eu nu-mi calc hainele niciodată. Niciodată. Niciodată să nu mai spui niciodată. Decât dacă vrei să se-ntâmple. I-am ghicit jocul. Şi-acum?

Pân' la următoarea revelaţie, la bună vedere!