Nu zâmbi, o fac alţii în locul tău!

Pe stradă. Dacă te uiţi cu atenţie, cam jumătate dintre persoane zâmbesc. Nu, nu sunt însoţite, nu, nu vorbesc la telefon, nu, nu te cunosc şi nici nu te vor cunoaşte vreodată. Pur şi simplu merg zâmbind. Sau zâmbesc mergând. În ce ordine preferi.
Am auzit replici de genul "normal că suntem nepăsători, distrugem planeta, ne distrugem unii pe alţii, suntem depresivi, blazaţi, violenţi, dacă nu zâmbim". Revistele pentru femei recomandă să-ţi începi dimineaţa cu un zâmbet şi te vei simţi mai bine. Altele merg mai departe spunând că, de fiecare dată când ai o problemă, aceasta poate fi rezolvată zâmbind. Cred că Dalai Lama are o pancartă mare, de carton, postată în faţa lui, pe care scrie cu litere de aur "zâmbeşte!". Toate astea îmi aduc aminte de terapia prin zâmbet, promovată de John Cage în Ally McBeal (pentru necunscători, google it!)
Nu, nu afirm că a zâmbi e un obicei prost. Cred că starea de spirit poţi, la un moment dat, să ţi-o impui, gândindu-te că, oricâte probleme ai avea, pot fi rezolvate dacă le priveşti cu optimism. Nu, nu sunt o persoană optimistă; sunt undeva la mijloc. Nu mi s-ar decerna în vecii vecilor premiul pentru "Cea mai veselă persoană din lume", dar ştiu să mă bucur la lucrurile mici; poate prea mult uneori.
Dar, scuzată-mi fie părerea, persoanele care zâmbesc tot timpul, care te întâmpină cu un zâmbet larg fără măcar să te cunoască, mi se par spooky. Nu ştii niciodată dacă te plac, dacă zâmbesc de complezenţă, dacă zâmbesc de plăcere, sau dacă, în secunda în care întorci capul, bagă cuţitul în tine. Zâmbitul non-stop îmi dă fiori. Mă sperie, mă înfricoşează, mă face să visez urât noaptea. E genul de zâmbet care mă duce cu gândul la Jack Nicholson în The Shinning. Şi nu e o imagine prea plăcută.
Am cunoscut o persoană care, în momentul în care te vedea, trăgea un strigăt ascuţit şi se repezea în braţele tale. Dacă de-abia făcuse cunoştinţă cu tine, acelaşi ritual. Exploda de veselie, prietenie, plăcere de viaţă, dorinţă de prieteni şi lista poate continua. La momentul acela, nu mi s-a părut foarte ciudată faza; fiecare se manifestă după cum simte. După ani, am realizat că era ceva forţat în veselia aceea. Ceva scremut, ca o petrecere care durează mai mult decât ar fi trebuit, când toţi invitaţii sunt pleoştiţi dar nu se mai dau plecaţi, iar gazda n-are tupeul să le arate uşa. Era o veselie impusă, o reacţie la teama de a nu fi respinsă de ceilalţi, un instinct animalic de a se băga în sufletul tău pentru a fi băgată în seamă.
Şi, apropo de persoanele care zâmbesc în buricul târgului, oare zâmbetul acela ar îngheţa dacă le-aş spune "mimica ta mă face să vreau să te iau la palme ca să nu mai ai motiv să zâmbeşti", sau s-ar transforma într-un rânjet doritor de sânge, aşa cum este în realitate?
Dacă descoperiţi răspunsul, let me know:)