Discriminare voită

Admir femeile puternice. Femeile care ştiu ce vor de la viaţă, şi care calcă peste cadavre pentru a ajunge acolo. Da, admir femeile care lasă scrupulele la o parte şi fac tot ceea ce le stă în putinţă pentru a obţine ceea ce-şi doresc. Mă refer, în speţă, la femeile "de carieră"; la femeile care nu stau şi-şi plâng de milă în faţa monitorului, ci care fac pe alţii să plângă, folosindu-se de monitorul ăla.

Îmi plac femeile care, dacă au pornit pe ideea de a face carieră, trec foarte uşor peste faptul că au născut, şi-n două luni sunt din nou la muncă. Nu, nu spun că e ok să-ţi neglijezi familia - dacă ai luat hotărârea de a avea o familie, cu soţ, copii, câine şi papagal - ci că poţi crea un raport echitabil între muncă şi viaţa domestică.

Mă exasperează femeile care, atunci când rămân însărcinate, se aşteaptă să-şi păstreze acelasi loc de muncă, cu aceleaşi beneficii, şi care, în momentul în care sunt date la o parte, strigă în gura mare "DISCRIMINARE"! Eu sunt femeie. Eu cred în egalitatea dintre sexe. Mă aprind când mi se spune că un bărbat e mai presus de o femeie, fără să mi se dovedească lucrul acesta. Cred în feminismul de la început, care considera femeile egale cu bărbaţii, şi viceversa; feminismul extremist mi se pare stupid. În ordinea aceasta de idei, mi se pare normal ca o femeie care ia hotărârea de a deveni "mamă", să se gândească înainte dacă poate să-şi păstreze şi job-ul, şi să-l şi onoreze.

Se spune că femeile aud, la un moment dat, ticăitul biologic. Unele se hotărăsc să-l asculte. Dacă ocupă un post oareşcare, lucrează la un moment dat cu jumătate de normă, intră în prenatal, nasc şi mai au şi 2 ani de postnatal pe care să îi acorde "micuţului, noii vieţi de-abia răsărite". Problema intervine la posturile importante. Mi se pare normal ca, atunci când te simţi depăşită, să te retragi. Dacă te simţi în stare să împaci cele două "poziţii", jos pălăria! Dar de aici, până la a intenta proces pe motiv de discriminare e un pas cam mare. Adică tu vrei program redus, tu te plângi de greţuri matinale, tu anulezi nu ştiu câte întâlniri de afaceri pentru că trebuie să mergi la ecografie, şi tot tu protestezi pentru că ţi s-a refuzat funcţia de "asociat" în cadrul firmei. Nu, nu e discriminare. Discriminare ar fi, faţă de ceilalţi, dacă ţi s-ar fi acordat funcţia aceea, în condiţiile în care tu nu mai dai randament pe motiv de sarcină.

Am observat o chestie. E la modă acum să invoci discriminarea între sexe atunci când dai chix, ca o scuză pentru eşecurile tale lamentabile. Şi la noi a început să fie din ce în ce mai folosită această replică. O femeie mediocră va spune întotdeauna că n-a avansat pentru că oponentul a fost bărbat, şi clar a fost favorizat. Dar dacă chiar a fost mai bun? Mai bine pregătit, mai înfipt, mai aproape de post decât tine?

Ca totul să fie complet, am citit zilele trecute că femeile nu vor putea ocupa niciodată posturi de conducere pentru că s-ar putea să izbucnescă în plâns în mijlocul tratativelor de pace. Probabil. Dar ce-ar fi să nu mai generalizăm, să ne asumăm şi slăbiciunile şi punctele forte, şi calităţile şi defectele şi, în momentul în care pierdem ceva, să ne gândim că poate chiar n-a fost discriminare; poate chiar mai avem de învăţat până a merita să fim acolo. Pentru că a te ascunde după fusta discriminării e tot discriminare; pe faţă.