Evaluează-mi uterul

Cred că m-am făcut destul de bine înţeleasă când am spus că nu-mi plac copiii. Sub orice ambalaj ar veni, ai oricui ar fi, oricât de inteligenţi şi geniali îi cred părinţii. Nu-mi plac acum, nu-mi plăceau nici când, copil fiind, ai mei mă forţau să socializez. Pentru că am preferat să mă joc singură, să nu împart jucăriile, să nu trebuiască să stabilească altcineva regulile jocului meu. Nu neg, toţi am fost cândva copii - da, inclusiv eu - dar asta nu înseamnă că trebuie să-mi placă. E ca şi cum ai spune că trebuie să-mi placă oamenii, pentru că sunt om. Ntz, ntz, ntz.

Da, au fost câţiva copii - în decurs de vreo 10 ani - care nu m-au deranjat ca prezenţă; dar asta pentru că au fost atât de tăcuţi, încât am realizat foarte târziu că erau în cameră. Dar când vine vorba despre ce drăguţ a fost "Mimişor" când a recitat poezia aia la "grădi", sau cum o lasă el cu gura deschisă pe "buni" când îi trânteşte câte o replică în engleză, sau cum "e plin de personalitate" pentru că n-a vrut să se îmbrace cu bluza aia, şi a mai şi bătut din picior, ba chiar i-a dat un pumn "lui mami" pentru că nu-i respecta viziunea estetică, mi se pune pata. Şi văd cu "Mimişor" pleacă direct în armată, la cei 5 "anişori", şi cum armata redevine obligatorie, dar numai pentru copiii - "băieţei şi fetiţe" - sub 10 ani.

Nu, nu mă pot extazia când aud despre cât de deştept e cutare copil, despre cum a ros cablul de la modem pentru că îi creşteau "dinţişorii", despre cât de superbi erau cu toţii de ziua copilului, alergând pictaţi pe faţă şi trăgând de clovn la McDonald's, despre cum a ieşit "premiant cu coroniţă", sau despre cum a prăjit singur peşte pentru că "mami" a uitat să-i lase bani de fast-food. Şi, ca naiba, numai la poveşti din astea am tiră. O viitoare mamă entuziasmată, o actuală mătuşă mândră, bunici mândri, toţi se îngrămădesc cu povestioare drăguţe peste mine. Nu, nu mă lasă rece, mă enervează de-a dreptul. Şi, pentru ca meniul să fie complet, mi se serveşte celebra replică: "Ei, spui tu acum că nu-ţi plac, dar când o să-l ai pe al tău, o să vezi cum e!" Iar la răspunsul meu, cum că nu, n-am de gând să am un copil, şi dacă care cumva se va întâmpla chestia asta, copilul meu n-o să fie nici răzgâiat, nici plin de fumuri, mi se răspunde prompt: "Asta acum , dar când o să-ţi sune ceasul biologic..." Urmează o privire plină de înţeles, şi-mi vine să renunţ la armata pentru copii şi să fac armata obligatorie pentru toţi cei care se încăpăţânează să mă înzestreze cu sentimente materne.

Pe bune acum, chiar nu mai pricepe nimeni un refuz categoric? Chiar fiecare replică trebuie pusă la îndoială, mai ales dacă e vorba despre replica mea, despre mine, despre o decizie care mă vizează doar pe mine?
Este un leit-motiv despre cupluri care, o dată căsătorite, fac tot ce le stă în putinţă pentru a-şi "combina" cât mai repede prietenii singuri. Încearcă totul, de la blind-date-uri până la ieşiri stupide în patru, pentru a consolida o posiblă relaţie. Extinzând raza de acţiune a "binefacerii", toţi părinţii/bunicii îşi închipuie că dacă pe ei i-a fericiţi o naştere, toţi ar trebuie să gustăm din fericire pe aceeaşi cale. Făcând copii. Ei, uite că nu-i chiar aşa!

În numele tuturor persoanelor tracasate şi exasperate de către actualii mândri părinţi, vă rog, nu ne mai bateţi la cap! Lăsaţi-ne alegerea de a nu adora copiii şi de a ne complace în situaţia asta. Nu mai vreau să fiu privită ca un posibil uter primitor, şi nici să fiu iubită pentru coapsele mele care trădează o viitoare mamă viguroasă. Dacă aş vrea lucrul ăsta, m-aş muta undeva unde măcar aş fi cumpărată cu mai mult de 10 cămile...