Josephine nu vine. Nu vine pentru că nu vrea, nu vine pentru că nu poate, nu vine pentru că nu-i place mașina ta. Poate că nu-i place să zboare, sau poate că nu-i place că, atunci când zboară, își pierde mereu eșarfa. Câte eșarfe își poate permite să piardă? Plus că, atunci când zboară, vântul îi deranjează părul, vântul îi usucă buzele, poate o trage curentul și răcește.
Și-așa îmi fac eu scenarii pe versuri.
Come, Josephine, in my flying machine...
De ce nu-mi vii...
Și nu aprind lumina, pentru că versurile se aduc aminte cel mai bine pe-ntuneric. Eu nu știu să scriu versuri. Eu am vrut să scriu versuri și versurile mele erau tremurate, și-mpiedicate, și nătânge. Ca mine când scriu versuri.
Nu vine pentru că n-a avut cum să iasă din casă, poate a rămas înzăpezită, poate a avut atâtea de făcut încât a uitat să vină, poate n-a vrut și n-a putut. Poate nu s-a hotărât cu ce să se-mbrace sau poate n-a avut cu ce. Poate a adormit, la fel ca fetița cu chibrituri, visând că-i cald și bine și nu s-a-ndurat să părăsească visul ca să iasă din casă. Afară-i frig, și plouă, și nu mă hotărăsc între The angels sang a whiskey lullaby sau Nu râde, citește-nainte...
Fiecare vers își are continuitatea-n următorul, pentru că fiecare poveste e cumva aceeași. Și-n povestea mea citesc fiecare poveste, și nu știu să scriu versuri, dar fiecare vers al altora l-ai simțit, la un moment dat. A intrat în mintea ta, și-a croit drum și-a rămas acolo. Și ți-l aduci aminte de fiecare dată când, cu lumina stinsă, nu vrei să auzi versuri. Și ești pe rând și cel care scrie, și cel căruia i se citește, și nu vii, și te enervezi pentru că n-a venit. Iar când aprinzi lumina, uiți că ai fost, uiți că n-a fost, pentru că doar pe întuneric versurile au o poveste tristă. În rest, sunt cuvinte scrise pe o foaie. Care te obsedează doar din când în când.
Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu