Azi, 13

Am vrut să scriu ceva interesant şi premonitoriu. Dar nu m-am putut hotărî.

De câteva zile încoace, e ziua mea. Da, la fel ca-n poveşti, ziua mea ţine mai multe zile, cu toate că nu cresc într-o zi cât alţii în şapte. Cresc în ritm normal şi unii ar spune că-ntr-un moment mă maturizez, şi-n altul redevin copil. Poate că-i aşa. Sau poate că-i metodă de autoconservare. Ca vampirii care dorm ziua, pentru a-şi păstra veşnic tinereţea. Şi amintirile. Şi eu dorm ziua. Asta nu mă face neapărat vampir. Cred.

Bucur spune că aşteaptă momentul în care să-mi vină mintea la cap. Nu ştiu exact care ar fi momentul ăla pentru el, dar am o vagă bănuială că ar presupune program de la 8 la 16, un cont de economii şi nopţi dormite, fără să priceapă că normalul lui nu se pupă cu al meu. Doamna Mamă oricum spune prea multe şi ştie că nu prea aud, deci sunt safe. Unii ar spune că-s cu capul. Alţii că-s rece. Fiecare după cum mă vede sau după cum vrea să mă vadă.

O singură oglindă am. Şi acolo mă văd cum sunt. În momentul ăla. În fiecare moment în parte.

Adun an după an. Oricum timpul e ciudat relativ pentru mine. Unele momente par atât de departe, altele le simt ca şi cum s-ar fi întâmplat acum o oră. Şi-mi place asta, chit că uneori poate fi de-a dreptul confuz.

Şi nu mă plâng. Bine, poate doar puţin şi poate doar uneori. Dar nu mă plâng pentru că ştiu că plânsul face riduri. Şi zâmbetele, dar prefer riduri zâmbăreţe. Şi fiecare moment magic îl păstrez aproape de mine; şi vampirii pot crede în magie, nu?

Şi n-am de gând să trec prin depresia vârstei. E prea târziu acum. Poate peste mulţi alţi ani; sau mai bine nu...

Pân' la următorul 13, la bună vedere!