Vrei să-mi vezi vânătaia?

Sunt fericita posesoare a unei vânătăi. Pentru că genunchiul meu a insistat să ia contact cu o bucată de gheaţă. Nu, nu cu aia din faţa camerei mele. Cu altă bucată de gheaţă. Ei, şi-i o vânătaie destul de consistentă, frumos colorată, cu diverse nuanţe şi profunzimi.

Problema e că acum e doar o vânătaie. Da'-n copilărie? Ă? Cum era atunci? Atunci era un simbol. O decoraţie. Un semn de curaj şi bravură. Cu cât aveai mai multe vânătăi, cu atât erai mai tare. Şi mai şmecher. Şi mai încercat. Iar dacă ţineai minte de unde o ai pe fiecare-n parte... Mecca!

Plus că dacă aveai ceva care să fi implicat şi sânge... Erou de război! Ceva din care a curs, la un moment dat, sânge, şi acum a început să se vindece, şi a prins coajă, da' arată încă într-un fel anume, şi stă să se vindece, da' mai are până atunci, aia era adevărata chestie supremă. Şi erai aşa, puţin invidiat, pentru că-ntr-un fel şi ceilalţi şi-ar fi dorit julitură ca a ta, dar n-aveau destul de mult curaj încât să capete una. Sau ghinion.

Şi se mergea pe principiul "vrei să-mi vezi rana?" Nu conta că-i vânătaie sau o simplă tăietură banală. Era înaintată la rangul de "rană" şi tu erai "rănit" şi dacă mai veneai şi cu poveşti gen "a vrut să mă coasă" sau "era să-mi pună copci", erai văzut mai ceva ca Jean Claude VanDamme. Eroul găştii de puştani.

Acum... şi-acum am tendinţa de a mă lăuda cu vânătaia mea. Da' nu mă pot duce la oricine să-ntreb nonşalant dacă vrea s-o vadă. S-ar putea să primesc o privire cam dintr-o parte. Da' credeţi-mă pe cuvânt: e mare, şi am crezut că mi-a sărit rotula când am căpătat-o, şi mare noroc că nu mi-a pus piciorul în ghips; n-am avut nevoie de copci, dar aş fi putut... Invidiaţi-mă!

Pân' la următoarea vânătaie, la bună vedere!