Camera de urgențe - p.3

În fața camerei mele e o bucață de gheață. Destul de consistentă.
Și tre` să fiu atentă cum și pe unde calc, pentru că există riscul de a aluneca.
Dacă alunec, e posibil să cad.

Cel mai fericit scenariu e ăla în care cad și-mi julesc palmele.

Da` dacă alunec, și-mi fuge piciorul, și intră sub mine, și se rupe? Un picior rupt nu-i o tragedie. Decât dacă e osul rupt total și c-o așchie ieșind prin piele. Așchie zic? Juma` de tibie zâmbind fastuoasă, cu gingiile însângerate, pielea din jur ferfeniță, fâșii crăpate și sânge ca la balamuc.

Dar dacă, în cădere, mă sprijin de geam și geamul se sparge, și o bucată-mi secționează jugulara? Și mă zbat ca un pui cu gâtul tăiat și mă înec în propriul sânge, în timp ce tibia fortează pielea, și rotula sare de la locul ei, și mă lovește direct în moalele capului, și nu știu ce pățesc mai întâi: mă înec, pierd tot sângele sau leșin.

Bineînțeles, există mereu posibilitatea de a lovi treapta cu capul în timp ce cad. Și, din cauză de zguduială,geamul să cedeze, cioburile să mă acopere, să mă transforme în arici, unul dintre ele să-mi pice-n ochi, altul să tranșeze partea de piele care mai ținea piciorul deja rupt și, în timp ce-ncerc să mă târăsc după ajutor, să-mi intre în palmă un cui ruginit care nu știu cum a ajuns acolo (dar orice e posibil), să scap aproape teafără de cioburi, și căzătură și orice, dar să uit de partea cu rugina, și ea să lucreze neștiută pentru că am uitat de antitetanos.

Și astea toate pentru că e o bucată de gheață în fața camerei mele...

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!