Ei, şi faptul că, uneori, trece câte o maşină foarte aproape de mine, şi n-o aud, doar o simt când se şterge de mine, nu mă deranjează teribil. Pân' la urmă există o distanţă de câţiva centimetri între mine şi ea, nu ocup chiar toată strada, poate să se strecoare, ar fi grav doar dacă ar fi tir... În rest, sunt safe pe stradă. Cred că, dacă ar fi nevoie, ar claxona îndeajuns de mult încât să mă prind şi să mă dau la o parte, înainte de a mă face lipie. Cred.
Problema intervine la câini. Nu am mari probleme cu ei, ştiu că tre' să apară la un moment dat, ştiu şi locul şi momentul, dar nu pot trece pe lângă ei cu căştile-n urechi. Pur şi simplu nu pot.
Teoretic e aşa: dacă am căşti, nu-l aud. Nu-l aud cum aleargă fioros după mine, lătrând, mârâind, înjurându-mă-n gând şi vizualizându-mă drept gustarea dintre prânz şi cină. Şi-şi ia avânt, şi mă muşcă cu patos de pulpă. Se agaţă de mine şi refuză să-mi dea drumul. Şiroaie de sânge.
Dar, cum afară-i frig şi-s anesteziată de ger, nici nu-l simt. Încep să merg mai greu, dar îmi imaginez că-i din cauză de zăpadă, oboseală, gheaţă, vânt. Muzica TARE, nu-l aud cum mârâie fioros, cu maxilarul înfipt în picior. Cum nici alţi semeni umani nu prea sunt pe drum, n-are cine să mă tragă de atenţie. Şi-aşa înaintez eu, cu câinele ancorat de mine, pe cine ştie ce melodie, făcând cărare de sânge şi drum de-a drptul pentru cei ce in din urmă, pentru că e mare câinele şi eu nu-l simt cum trage de muşchi.
Şi-aici intervin două variante: ori ajung cu el pân' la muncă, ori se satură la un moment dat şi se-ntoarce în cartierul lui. În ambele variante, din cauză de căşti, nu ajung tocmai intactă la destinaţie.
În nici un caz nu va sări la jugulară, pentru că atunci l-aş vedea şi-aş avea timp să-mi scot căştile şi să evit roşia fântână arteziană.
Partea ciudată e că nu renunţ nici la ascultat muzică, nici nu schimb traseul. Povestea continuă...
Pân' la următorul semn de paranoia, la bună vedere!
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu