De ce

Dacă m-ai întreba de ce, ți-aș răspunde că e pentru cum zâmbește. Cald, de parcă ți-ar zâmbi numai ție. De parcă doar tu ai exista atunci, acolo, lângă.

Pentru cum știe să asculte, chit că spui doar bălării, chit că ai mai spus aceeași poveste de multe ori până acum; doar pentru că știe că ție-ți face plăcere să povestești.

Pentru cum povestește, la rândul ei și cum te face să vezi ce povestește. Să trăiești ce-a trăit, să respiri același aer pe care l-a respirat, să simți ce-a simțit.

Pentru cum știe mereu să spună ceva care să te liniștească; să facă senzația aia din stomac să dispară și să-ți dai seama că n-ai avut motive, ai avut doar panică. Pentru cum se bucură, pentru cum te mângâie, pentru cum te ridică, cum te privește, cum te ceartă din priviri, cum îți explică de ce, cum îți susține sau spulberă argumentele, pentru conexiunile pe care le face, pentru grația cu care se mișcă, pentru ideea de cald pe care o emană, pentru aparența uneori absentă, pentru toate astea și multe altele.

Dar nu întrebi. Și neîntrebată, nu spun. Dacă m-ai întreba, ai afla toate astea și altele încă. Sau poate nu întrebi pentru că știi deja...

Pân` la următorul de ce, la bună vedere!