Ziua canibalilor

Azi e ziua în care, oficial, mâncăm alți oameni. Oficial, legal, fără mustrări de conștiință, fără remușcări, ba chiar cu zâmbetul pe buze. Azi e ziua-n care suntem, oficial, canibali. Suntem obișnuiți de mici cu asta, și nu mai pare ciudat că, pe 9 martie, mâncăm unul, doi, trei mucenici. Adică martiri. Adică oameni care au murit, odată, demult, în numele religiei. Adică, pe lângă faptul că mâncăm oameni, mai mâncăm și oameni vechi. Asta nu pică greu la stomac?

Bine, există antecedente. Că ăia care se duc pe la biserică sunt serviți nonșalant cu trupul și sângele Domnului. Îngrozită eram în copilărie că e posibil chiar să fie sânge-n cupa aia, și pâinea, de fapt, să fie carne. Terifiantă perspectivă. Și dup-aia venea dilema: la câtă lume e invitată, în atâția ani, cum de nu s-a terminat? Cât sânge putea să aibă, și cât corp ca să ajungă 2000 de ani? Oricum, tot a canibalism îmi sună.

Înțeleg să mănânci oameni. Pe bune. În situații extreme. Pentru supraviețuire. Cum am văzut eu c-au făcut ăia, în filmul ăla, în care pica avionul, și era frig, și mai mureau dintre ei, și ca să nu moară cu toții, mâncau și ei ce puteau. Da` câtă lume poate să ajungă în situația aia? Ăia erau nevoiți. Obligați. Prinși între a muri și a nu muri. Da` așa, de bunăvoie și nesiliți de nimeni? BRRRR!

Și-așa că propun schimbarea denumirii: mucenicii să se cheme ”colăcei gustoși în formă de opt-uri cu miere și nucă pe deasupra” și împărtășania să fie prezentată drept ”vin și pâine aghezmuite”. Să schimbăm tradiția într-una cu nume comestibil! Să spunem STOP canibalismului ritualic!

Pân` la următoarea revelație, la bună vedere!