Clubul ciudaților - p.2

Nu pot lua o pastilă dacă n-o sparg înainte între dinți. Simt că-mi rămâne-n gât dacă e întreagă, oricât de multă apă aș bea după. Și senzația rămâne acolo mult timp după. Deci o crănțăn subtil, și-apoi gustul amar trece mai ușor decât o senzație.

Pe același principiu nu suport peștele care are oase mici, și risc să mor de foame dacă-mi servești din ăla, pentru că stau, bibilesc, curăț până-mi trece foamea de nervi, și mă las păgubașă.

Încurc sâmbătă cu marți, nu ca timp, ci ca denumire. Și trebuie mereu să mă uit la mână, să-mi dau seama dacă taximetristul trebuie s-o ia la stânga, sau la dreapta. Pun frână cu piciorul stâng, cu toate că acolo e ambreiajul, și știu asta. Pot avea senzația că-i vineri, chit că-i de-abia miercuri și trebuie să-ntreb, ca să nu intru într-un week-end în avanpremieră. Dacă mă-ntrebi în ce dată suntem, primul instinct e să mă uit la ceas, chit că n-are afișaj de dată. Îmi place să-mi bag degetele în truse de farduri, ca să văd cum se simte culoarea. Și-s înnebunită după mirosul de ruj. Ador mirosul de acetonă și mi se face rău instant de la ăla de benzină. Cafeaua ideală e aia băută din cană. Ciudat e de bine și normal e de rău. Am tendința de a pune sare în mâncare înainte de a o gusta. Dorm lângă pernă, sau sub ea, niciodată pe. Și-uneori nu găsesc butonul de ”stop” dacă am început să vorbesc.

Manii. Sau ciudățenii. Le-avem cu toții. Puțini le și recunoaștem.

Pân` la următoarea manie, la bună vedere!