Virgin suicides

N-o să-nțeleg femeile cu aparență virginală nici dacă-mi bați un cui în cap. Nu-i vina lor că există. Da` n-o să-nțeleg nici de ce ți-ar place femeile virginale. Alea așaaa, cu părul luuung, ochi de căprioară umedă, care pun mâna la gură când râd să nu cumva să le vezi dinții, cu femininul ăla feciorelnic de zici că acu` tre` să vină Ion de la câmp s-o ceară de nevastă și care plâng de sare cămășuța de ele dacă le zici ”dă-te mai încolo” că cică ele-s pure și caste și n-au nevoie nici de machiaj, nici de vopsea de păr, nici măcar de-un parfum mai acătări, că natural e virginal și virginal e noul negru.

Mă, mie-mi vine să le bat. Îmi trezesc instincte violente pe care nu le am decât în prezența lor și a copiilor care se dau deștepți sau cu fundul de pământ. Și nu e violentul ăla care te-ar putea incita, pentru că te gândești că vai, plânge, și-o poți consola după. Nu. E violentul ăla de plânge, dă mai tare, extermină-le pe feciorelnice, sau pune-o-n mașina timpului și trimite-o la 1500, în mijlocul războiului, când femeile erau la mare căutare, direct între corturile barbarilor saxoni care barbarizau orice. PUF! Au dispărut.

Și, pe de altă parte, nu-nțeleg ce să faci cu ele. Oricât le-ai învăța, tot virginale rămân. Nu le schimbi. Le dai noțiunile de bază, le dai lecții avansate, da` tot la stadiul ăla rămân. Vizual vorbind, inocente. Să le aduni și să le trimiți la mânăstire. Să rămână acolo până le crește mustață, doar așa să iasă din anonimat. Sunt șterse, insipide, incolore și inodore. Și mă enervează. Rău.

Pân` la următorii nervi, la bună vedere!