Urme de amici

Mi s-a întâmplat să recunosc, după ani mulţi, foşti colegi de grădiniţă. Cu tot cu nume şi prenume. Nu, nu m-am dus să-i trag de mânecă, nici măcar n-am salutat pentru că, să fim serioşi, câtă lume mai ţine minte cu cine se bătea pentru jucării la grupa mare?Pur şi simplu i-am recunoscut. Nu, n-a fost de vină prăjitura înmuiată în ceai, nici vântul n-a adus miros de parfum, doar că am reuşit să stochez o serie impresionantă de figuri, fără ca asta să însemne că am şi ţinut legătura.

Cred că am cunoscut mii de persoane. Grădiniţă, şcoală, liceu, facultate, tren, autobuz, cafenele, radio, ziar, piaţă, magazine, orice persoană cu care, la un moment dat, am intrat în contact mai mult de 1 oră. Toate sunt bine aşezate, ca-n rafturi. Puse bine, şi scoase la iveală doar de dragul amintirilor.

Toată gama aia de "cei mai buni prieteni", tot cârdul de copii cu care mă jucam când eram mică, toate persoanele cu care făceam confesiuni de maximă importanţă gen "mi-a intrat un ţep în picior şi când l-am scos a curs mult sânge" a dispărut de mult. Nu ştiu cum, nu îmi explic ce s-a întâmplat, pur şi simplu sunt doar imaginile alea care te fac să zâmbeşti când treci pe lângă o clădire.

Încă mai ţin minte cum eram singura persoană destul de înaltă încât să se urce pe scaun şi să închidă restul de copii în baie; cum i-am tras scaunul lui Focşa înainte de a se aşeza, şi cum n-a păţit nimic, pentru că nu s-a aşezat ca bolovanul înainte de se asigura că nu se aşează în gol; cum am fost Fulg, pentru că nu aveam păr lung şi negru, ca Raluca care a fost Crăiasa Zăpezii; cum femeia de serviciu a închis o fetiţă în baie şi a bătut-o cu coada de la mătură pentru că nu voia să spună poezia pentru serbare; cum am făcut 2 ani la grupa mare, pentru că nu-mi plăcea educatoarea de la grupa mică; cum eram eu şi cum erau ceilalţi, la cei 5 ani pe care îi aveam la grădiniţă.

Cunoştinţe, amici - nu, nu prieteni, ăştia sunt mult prea rari, mult prea preţioşi ca să-i dai deoparte - cu care am ieşit la mai mult de o cafea, au dispărut. Parte din lipsă de timp, parte pentru că am ajuns la un punct unde tot ce nu e vital trebuie să dispară. Şi, dacă e să tragi linie, vezi că te-ai băgat în relaţii de amiciţie din plictiseală, sau din pură pliciseală şi, în momentul în care au dispărut vezi că totul a fost gratuit. Că ai pierdut ore în care puteai face orice altceva doar pentru nimic care a dus nicăieri.

Şi mă mai gândesc că sunt persoane cărora ar trebui să le dau doar un telefon pentru a reînnoda amiciţia de o cafea, dar nu văd nici scopul nici plăcerea. Pentru că, dacă ar suna ei, clar nu aş simţi nici măcar un imbold pentru a răspunde invitaţiei. La fel cum nu văd rostul foştilor colegi care te opresc pe stradă să te întrebe "şi, ce-ai mai făcut?"

Nu-mi explic cum dispar pur şi simplu persoanele; sau cum dispari tu pentru ele. Nu, nu vreau să fac psihologia mâţei în 3 acte şi da, clar fiecare persoană cu care ai intrat în contact te-a schimbat într-un fel sau altul, dar aş fi curioasă să ştiu cum e să cunoşti doar persoane care ar reprezenta ceva stabil, serios şi sigur pe o perioadă lungă de timp, fără să te complici cu amintirea colegilor de creşă.