Totul până la vârstă

"I-auzi, fată, ce zice asta: 'Cu regret şi mare durere în suflet, vă anunţ că soţul meu a murit. Născut în 1923...' Hahahihihoho! Auzi la ea! Regret şi durere! Păi, omul avea 87 de ani...Cât voia să mai trăiască?"

Straight faces.

"Cum poţi să spui cu durere şi regret că ne anunţi moartea lui? Păi, la 87 de ani, şi-a trăit traiul. De parcă ar spune că a murit la 40 de ani! Hahahihihoho..."

Ieri, la muncă. Am rămas nu mască, ci extramască, maximmască, gigaterranovamască. Deci o persoană trecută de o anumită vârstă nu poate să simtă durere atunci când îi moare soţul. Nu poate să se simtă singură, tristă, părăsită, pentru că, ce naiba, omul ăla avea deja prea mulţi ani pentru ca cineva să-i simtă lipsa. Nu poţi să suferi decât dacă moare cineva tânăr, nu şi dacă moare cineva pe care l-ai iubit - probabil - toată viaţa. Chiar dacă asta înseamnă aproape de sută.

Reacţia a fost cu atât mai ciudată cu cât:
1. a venit din partea unei femei, şi femeile se presupune că sunt mai sensibile la tot ce ţine de sentimente, cuplu, viaţă şi moarte.
2. a venit din partea unei femei care-şi plănuieşte în cele mai mici detalii nunta şi vede în fiecare bărbat un posibil soţ şi tată pentru copiii pe care cu mândrie îi va purta în pântece.
3. femeia în cauză leşină când vine vorba de situaţii siropoase, în care EL o salvează, o iubeşte şi o preţuieşte până când moartea îi va despărţi.

Vă puteţi închipui deci că am fost mai mult decât surprinsă.

Păi, deci, (ca să parafrazez un fost profesor), să vedem. În primul rând vârsta e un impediment în calea sentimentelor. În al doilea rând, atunci când cineva septagenar sau octogenar moare, n-ai voie să simţi nimic. Cei care aveţi sau aţi avut bunici, luaţi aminte! Conform colegei mele este inadmisibil să suferiţi. Pentru că, trecuţi fiind de o anumită vârstă, e firesc ca moartea lor să nu vă afecteze în nici un fel. Şi, în al treilea rând, pentru cei care au de gând să îmbătrânescă lângă o persoană la care ţin cu adevărat, aveţi grijă; după o anumită perioadă capacitatea de a iubi expiră. Se evaporă: Nu mai este. Gata! Kaput! You're finished! Mort şi îngropat, chiar dacă mai respiri.

Nu sunt o persoană extraordinar de romantică. Nu cred în giugiunelile excesive şi în promisiunile veşnice de iubire eternă şi inextricabilă. Cred, totuşi, că poţi iubi sincer, indiferent de câţi ani ai în buzunar. În ordinea asta de idei, pot spune că m-a atins nu atât The Notebook pe care îl voi recomanda colegei în cauză, cât prima poveste din If These Walls Could Talk 2, pe care o recomand cunoscătorilor.

Şi da, încă nu-mi pot reveni din şoc, pentru că aveam impresia că tiparele şi ideile preconcepute legate de sentimente sunt pe cale să dispară. Se pare că m-am înşelat, şi de vină e - ca de obicei - fixaţia mea care spune că, până la proba contrarie, oamenii sunt deştepţi. Ieri mi-a mai fost oferită o probă contarie. Soarta:-??