Cum să copiezi cu stil

Cine zice că n-a copiat în viaţa lui sau că nici nu s-a gândit la chestia asta e una din două: ori un mic geniu, ori un mare mincinos. Pentru că în 12 ani de şcoală, 4 de facultate, 2 de master, clar au existat atât ocazii, cât şi ispite. Măcar în gimnaziu, măcar o denumire complicată gen acid dezoxiribonucleic sau sternocleidomastoidieni, măcar o frază, o definiţie, un vers, o formulă şi tot trebuie să fi copiat. Altminteri ai trecut fără adrenalină prin şcoală.

Să ne înţelegem: nu sunt pro-copiat, dar există situaţii în care se dovedeşte a fi al naibii de util. Când mă gândesc că am învăţat pe de rost - şi n-a fost nici puţin, nici uşor - fonemele şi transcrierea fonetică, şi grupele de consoane, chestii bi-labiale, fricative, alveolo-palatale, plus multe alte drăcii care nu mi-au fost utile de nici o culoare, mă apucă durerea de cap. Sincer acum, cum ar fi să ai o discuţie şi să fii întrerupt de cineva care-ţi spune: "Ai observat că folosim mai multe consoane oclusive, iar când pronunţi unele dintre ele le articulezi glotal, iar oclusiva bilabială sonoră face, de fapt, o antiteză cu oclusiva bilabială surdă utilizată anterior?" Şi da, le-am învăţat pe de rost pentru că nu aveai cum să copiezi, şi nici una dintre metodele arhicunoscute n-ar fi dat roade, pentru că profa avea radar pentru copiuţe. În schimb, mi-ar fi salvat mulţi neuroni, m-ar fi scutit şi de vreo două riduri apărute din cauza foneticii. În plus, cred că sistemul românesc de învăţământ pune prea mult accent pe "omul universal", încercând să te facă multivalent. Mie, una, nu mi-a plăcut, nu mi-a folosit şi nu-mi va folosi niciodată toată chimia sau fizica pe care am băgat-o cu de-a sila în mine, la fel cum unui biolog nu-i va folosi niciodată analiza gramaticală a unei fraze. Şi, totuşi, trebuie să le învăţăm pe toate, altminteri bye bye bac, bye bye facultate, bye bye diplomă.

Cred cu toată puterea într-un sistem care să-ţi ofere minimul de cultură generală, dar care să te specializeze pe un anumit domeniu, pe care ţi l-ai ales tu, în funcţie de ceea ce ştii că poţi şi-ţi place. Oricum restul informaţiilor le vei uita rapid, cu toate că te-ai chinuit mult prea mult timp pentru a le reţine. Aşa că da, sunt situaţii în care copiatul e acceptabil, ba chiar recomandat. Situaţiile în care ştii clar că n-ai nici o legătură cu subiectul respectiv, care ţi s-a băgat pe gât doar pentru că mai trebuiau nişte ore în programă, sau pentru că elevul român trebuie să exceleze la orice materie, începând cu matematica şi terminând cu filozofia.

Acestea fiind spuse, să purcedem în a investiga metodele cele mai folosite şi mai eficiente de a copia cu stil.

În gimnaziu foloseam banca. Banca lucioasă, pe care puteai să scrii frumos cu creionul, de preferat mecanic, cu mină de 5 sau de 7, astfel încât să poţi acoperi cu foaia "inspiraţia", dar şi să ştergi "corpus delictus" imediat ce simţi semn de primejdie.
Cartea în bancă avea şi ea avantajele ei, pentru că citeai direct de la sursă, dar riscul creştea în momentul în care trebuia să dai pagina; zgomotul putea fi mascat de tusea colegului, antrenat special pentru situaţii de gen.
Foaia scrisă cu pix cu pastă terminată era şi ea eficientă, dar trebuia să beneficiezi de un loc însorit, astfel încât să observi cu uşurinţă ceea ce ai scris anterior.
Fiţuicile mici micuţe, drăgălaşe, pe bucăţele de foaie, acoperite cu scris mărunt şi îngrămădit nu m-au fascinat niciodată. Adică da, m-a fascinat rigurozitatea de care a dat dovadă creatorul lor, dar nu le-am putut folosi. Nu de alta, dar n-am avut dexteritatea de a le ascunde şi de a le scoate la momentul oportun. Am mers pe rezumate făcute frumos, pe foi mari, astfel încât să se confunde cu foaia de curs. Nici un prof nu s-ar fi gândit că o fiţuică poate avea dimensiuni atât de mari, deci bănuiala dispărea rapid.

Am auzit de "servite", fiţuici ascunse în bata de la blug, cursuri aşezate strategic sub fund, scris pe talpă, scris pe picior - sub pantalon - , scris pe pulpă - sub fustă - ,scris pe palmă, fiţuică în pix, pix cu cerneală simpatică, pix cu ultraviolete, fiţuică lipită pe spatele colegului, fiţuică băgată în gulerul colegului din faţă, scris pe ceafa colegului, formule scrise cu stiloul pe unghii, scris pe degete, scris pe abdomen, fiţuică în penar, fiţuică sub penar, fiţuică pe sugativă, toate naţiile de fiţuici, cât mai extravagante, cât mai exotice, toate cu efect garantat.

După cum spuneam, m-am bazat - în cazurile în care am folosit metoda "copiat" - pe reţete cât mai simple. Alea nu dau niciodată de bănuit.

Şi mă gândesc eu aşa...La partea "umanistă" a educaţiei mele, n-am fost niciodată tentată să copiez. Istorie, literatură, limbi străine, teoria literaturii, cursuri de civilizaţie, filosofie, psihologie, mă rog, aţi prins ideea, tot ceea ce nu ţinea de ştiinţele exacte. N-am fost tentată, pentru că n-am avut nevoie. Pentru că totul venea de la sine, dacă era de învăţat, învăţam fără bătăi de cap, fără să pierd prea mult timp. În schimb formulele care trebuiau învăţate pe de rost, fără o logică anume, mă terminau. Şi nu, n-am copiat decât foarte rar, pentru simplul motiv că exista posibilitatea să te asculte, nu să dea lucrare; deci trebuia să învăţ. Dar nu numai că nu mi-au folosit respectivele noţiuni, ci le-am şi perceput ca pe un chin van, timp pierdut, memorie irosită. În stilul ăsta, nu ajungi cumva la concluzia că, de fapt, sistemul e cel care te învaţă să copiezi? Pentru că dacă ar fi cursuri specializate pentru fiecare veleităţi în parte, ai învăţa nu din obligaţie, ci din plăcere. Iar când înveţi de plăcere, n-ai motive să copiezi. Părerea mea.