Baby talk

Baby-talk. Cuvintele alea pe care adulţii le stâlcesc în fel şi chip atunci când vorbesc cu un copil. Nu mai există litere în forma lor iniţială, orice substantiv e prelucrat, scurtat, chinuit, în aşa fel încât nu mai seamănă cu nimic. Vocea e una anume, puţin piţigăiată, îndulcită, mieroasă; acută şi alintată. În preajma copiilor, adulţii devin rizibili. Pocesc cuvinte, se pocesc ei pe ei, în speranţa că "micuţul" îi va înţelege mai bine, îi va iubi mai mult, îi va idolatriza.

Am 2 teorii:
1. Până în doi ani, copilul ăla oricum nu prea pricepe ceea ce-i zici, deci poţi vorbi şi-n incaşă şi tot nu schimbi cu nimic faptul că el va spune la "cană" - "papa" şi stâlpului - "mama". De ce să te chinui cu un stil stresant de a vorbi? Asta e varianta care nu mă satisface, dar mă amuză.

2. Asta e varianta pe care o cred: Până în doi ani copilul chiar pricepe ceea ce-i zici, doar că nu se poate exprima. Aşa că trebuie să fie foarte stresant să te audă cum poceşti cuvintele, cum te scălâmbăi doar pentru a-i face pe plac, când el vrea să afle cât mai repede cum poate să spună "piropopircăniţă", fără să se împleticească. Şi nu vrea să audă "miau", vrea să spună "pisică"; nu-i trebuie "papa", vrea "tocăniţă"; nu vrea să meargă cu "brum-brum", vrea să ia "troleibuzul"; şi-n nici un caz nu vrea "caca", vrea să "folosească toaleta".

Mă îndoiesc de faptul că un copil învaţă să vorbească mai repede dacă îi repeţi cuvinte simple. Nu e papagal. Chiar percepe diferenţa între un adult care vorbeşte "baby-talk" şi unul care-i spune clar cuvintele. Şi dacă tu îl ţii doar în diminutive şi-n înlocuitori, normal că va avea probleme să scape de anumite denumiri când creşte. Exemplul vine prompt: un amic din copilărie a spus până pe la 10 ani tramvaiului "papula", pentru că părinţii l-au amăgit cu tot felul de denumiri a sus-menţionatului vehicul.

Şi da, probabil că adulţilor le vine mai firesc să se prostească cu copiii decât să-i trateze ca fiinţe care gândesc. Dar asta nu înseamnă nici că-i faci bine, nici că îl ajuţi să crească. E cam aceeaşi chestie ca atunci când bat eu mărunţel din buze, când mă trezeşte pisica la 3 din noapte că vrea afară, şi îi spun tot felul de chestii gen cât de mult i-aş tăia coada în mometul ăla şi cum n-o să primească mâncare a doua zi; dar tonul meu e dulce şi cald, ca o ploaie de vară, aşa încât, în loc să se ascundă sub pat, vine şi se alintă de picioarele mele. Şi clar, la 3 noaptea, numai bine n-o văd.

Serios acum. Dacă staţi prin preajma copiilor, nu vă mai transformaţi vocea, nu-i mai trageţi afectuos de obraji şi nu mai inventaţi dicţionare. Venit din gura unui copil, "mau" sună bine; dar din gura unui adult e de-a dreptul penibil.