"Cucoane"

Nu e nici un secret faptul că-mi plac femeile. În forma lor pură, cu toate chichiţele, nervii şi moda adiacentă. În prezentul "modern", cu aparenţă şi atitudini inspirate de-a valma, din seria disco, hippie, Jackie O, condimentat cu o doză de "victorian", dantele şi crinolină, există încă aşa numitele femei "vechi", femei crescute la pension, cu gesturi şi atitudine atât de nuanţate, că par coborâte direct de pe ecran, din perioada de glorie a cinematografului, anii de graţie 1930.

Da, încă mai vezi pe stradă siluete filiforme, mănuşi şi monoclu asezonat la gulerul de blană, femei la 70 de ani care nu concep să nu poarte tocuri, femei care te invită la cafea şi dulceaţă şi care au poveşti din timpul războiului.

Prima persoană de gen cu care am intrat în contact a fost profesoara de română din clasa a şasea. Ştiu că m-a frapat lejeritatea cu care purta fuste lungi, cu tăietură adâncă, cu piciorul încă tânăr, cu tocurile adiacente. Am rămas uimită de puterea acelei femei, trecute bine şi de-a doua, şi de-a treia tinereţe, de a inspira cel mai profund respect doar prin simpla intrare într-o cameră. Felul în care mergea, întotdeauna dreaptă, puţin înţepată, de o galanterie şi pedanterie - dacă-mi este permis să folosesc aceste atribute pentru o doamnă - extreme, felul de a privi - printre gene, acru, à la Marlene Dietrich, ce mai, totul m-a făcut să-mi revizuiesc părerea despre cum ar trebui să arate o femeie. Bat pariu că, dacă ar fi fumat, ar fi folosit ţigaret lung, de chihlimbar; dacă şi-ar fi pus mănuşi, şi-ar fi pus din alea lungi, de dantelă; dacă şi-ar fi pus ceva pe cap, ar fi fost o pălărie cu boruri largi; cât despre limita decenţei, "ţi-am văzut glezna"...

Încă un lucru pe care nu l-am conştientizat decât după ce mi-a fost atrasă atenţia asupra lui e că, oricât de lipsite de machiaj ar fi femeile "vechi", niciodată nu le lipseşte rujul. Tenul ăla, impecabil, pe care nici eu, nici altele din generaţia mea n-o să-l avem niciodată, îmbătrânit frumos şi natural, ireal de alb, neatins de fond de ten ci poate, doar de pudră, îşi ia vitalitate din pata de ruj. Buze frumos conturate, ruj obligatoriu.

Şi încă ceva...Tot după moda anilor '30, orice femeie care se respectă, nu are sprâncene. Adică există, dar sunt ridicate, creionate, falsificate. Ca să sublinieze diferenţa dintre noi şi ele. Pe o femeie actuală, respectivele sprâncene arătă hilar şi patetic; pe ele le definesc, le întregesc.

Mi-ar plăcea să ştiu cum gândesc. Cum se distrau, mergâng braţ la braţ pe aleile pensionului; cum se alintau sau se apreciau dând serate şi bând "ceaiul de la ora 5"; cum vorbeau despre bărbaţi, femei, oameni; cum reuşeau să poarte dresul prins de portjartieră; cum au învăţat să-şi creioneze sprâncenele şi să-şi tapeze părul; cum e să te uiţi la un film vechi şi să realizezi că semeni mai mult cu personajul decât cu spectatorii; cum e să ştii că mulţi te consideră depăşită, pentru că te ghidezi după "modernul" din tinereţe; cum şi-au imaginat că vor ajunge la bătrâneţe; cum se vedeau când se uitau în oglindă; mai au încă "femeie în casă", sau şterg singure praful, cu pămătuf de pene; poartă încă papuci cu fleonc cât stau acasă; încă mai servesc dulceaţa cu un pahar cu apă şi cafeaua în ceşcuţe minuscule; ce simt dacă citesc asta şi văd că cineva le apreciază încă...

Da, prezentul e plin de femei. Femeia cred că a fost atunci.