Tânţarul zboară; se mănâncă?

Au existat momente în care îmi făceam planuri uriaşe; chiar credeam în ele, pe bune că da. Din alea, între realitate - pentru că da, era realizabile - şi fantezie totală - pentru că n-aş fi avut nici într-o mie de ani capitalul necesar pentru a le pune pe picioare. Dar credeam, în momentul ăla, în ele. Şi le desenam frumos pe hârtie, adunam, scădeam, mă rog, chestii din astea de le faci când îţi vine o idee. Şi-apoi treceam mai departe. Asta nu înseamnă că am crezut-o pe maică-mea când discuta despre cum ar fi să-şi facă fermă de struţi, sau cum se vor apuca de crescut prepeliţe, şi-atunci beware, Bill Gates, vine Bucur din urmă!

Am crezut în faptul că e posibil să existe extratereştri, dar nu c-o să vină nava mamă şi-o să mă răpească pentru a face experimente pe mine. Că, la fel ca oricare altul, am o şansă să câştig la loto, dar nu fără să joc. Că pisicile înţeleg oareşcum ce le spui, dar nu că va începe mâţa mea în toiul nopţii să filozofeze cu mine pe marginea inutilităţii vieţii şi despre metoda maieutică. Cu alte cuvinte, cred eu multe, da' că tot ce zboară se mănâncă, în nici un caz.

Evident că-mi fac probleme, scenarii; am chestiile mele care mă disturbă în aşa hal că nu pot dormi noaptea, dar în nici un caz nu e vorba despre ce se ascunde sub pat la 3 din noapte. Îmi iau nebunia, mi-o analizez pe toate părţile, mă gândesc că poate acest lucru mă înnebuneşte mai tare. Mă doare ceva fizic, normal că mă gândesc la cauze şi la consecinţe. Mă doare ceva mai puţin fizic, dă-i şi-ncearcă să ieşi din starea cu pricina.

Da', frate, există o categorie specială care n-are nici o treabă cu chestiile astea. Categoria aia care da, crede că tot ce zboară se mănâncă, se panichează, da' în secunda următoare a uitat, pentru că e dotată cu memorie de scurtă durată şi, până să-şi dea seama că s-a panicat, uită de ce. Şi pe bune dacă, uneori, nu e mai bine să fii aşa, ca persoanele cu pricina.

Le-am studiat cu atenţie; erau o specie necunoscută, şi trebuia să văd cum funcţionează. Şi treaba stă cam aşa: pot discuta ore-n şir despre o papiotă. Când au terminat de discutat fiecare bucăţică din papiota cu pricina, tac; şi-apoi o iau de la capăt, pentru că le-a marcat nu atât culoarea papiotei, cât existenţa ei. Imaginaţi-vă o discuţie între doi copii de clasa a doua; da' de clasa a doua cum eram noi, nu acum, când umblă cu Larousse-ul după ei. Cam aşa ceva. Se minunează la fiecare chestie pe care le-o spui. Dacă le anunţi că tocmai a intrat pe uşă un elefant roz, se vor ridica să-l vadă. Dacă le spui că eşti fantoma crăciunului trecut, există toate şansele s-o creadă şi pe asta. Sunt ancorate undeva, în lumea lor roz, unde nimic grav nu se poate întâmpla. Nimic nu le poate atinge, pentru că nu se gândesc la nimic. Nu, să ne înţelegem. Ştiu că suntem în 2010, au acumulat un bagaj de cunoştinţe destul de mare, dar de gândit, gândesc...simplist.

Şi n-o să le vezi că-şi pun probleme existenţiale, că se consumă pentru ceva, că le supără ceva. Iau fiecare secundă aşa cum e, pentru că aşa trebuie să fie, şi nu concep altfel. Ceea ce mie mi se pare banal, lor li se va părea o tragedie; de care vor uita instantaneu. Ceea ce mie mi se pare tragic, nu concep, pentru că e prea mult de procesat; deci, vor uita şi asta. Şi da, mă gândesc că nu vor suferi niciodată "de nervi", nu-şi vor termina stomacul din cauză de stres, nu le va afecta nimic mai mult de două secunde.

Pentru că n-am fost niciodată aşa, mă gândesc cum o fi în pielea lor? Tre' să fie o linişte şi-o calmitate constantă. Ca şi cum ai trăi într-un borcan, bine sigilat, şi cu siguranţa că nimănui nu-i va veni ideea de a-l sparge. N-or să aibă riduri, n-or să tremure de nervi, n-or să sufere pentru nimeni şi nimic. O fi bine? O fi rău? Chiar nu ştiu. Da' nu pot să nu mă gândesc din nou la chestia aia, spusă de cineva mai deştept ca mine, şi care rezumă totul..."Intelligent girls are more depressed" (Emilie Autumn)