De ce nu vreau roboţei

De obicei oamenii mă enervează. Sau scriu despre ceea ce mă enervează la ei. Despre ce m-a călcat pe ficaţi, despre tarele lor, despre cei care au reuşit să mă streseze în aşa hal încât să mi-i imaginez la proţap.

Azi... azi e o nouă zi. Nu, nu una care să devină obişnuinţă. Una în care se poate vorbi şi despre cât de faini pot fi unii oameni. Să spunem că e una fără măşti, sau cu toate măştile puse una peste alta.

Nu, nu sunt un fan al umanităţii; da' dacă mâine când mă trezesc în loc de oameni aş vedea roboţei, pe bune că mi-ar părea rău. Pentru că oricât de perfect, şi de corect, şi de curat ar face roboţeii lucrurile, există câteva chestii pe care nu le-aş schimba la oameni; în anumite momente.

Şi s-o luăm metodic... Oamenii pot iubi. Da, ştiu, poate sună ciudat. Dar chiar pot face asta. Chiar dacă ştii că poate durea ca naiba, chiar dacă poţi să ţi-o iei în freză atât de rău încât să nu ştii ce te-a lovit, chiar dacă te face să stai ore-n şir să te uiţi în gol, să nu-ţi mai trebuiască nimic, să simţi că mai ai puţin şi mori dacă se termină, tot te rişti. Şi, când îţi revii, o iei de la capăt. Mai abitir, mai încrâncenat decât la început.

Poate să-ţi pese. De câini, de ăla de-a făcut criză de epilepsie în mijlocul străzii, de jucăriile din copilărie. Poţi să te legi de orice, poţi să arăţi că-ţi pasă, că nu eşti indiferent total, că există chestii care te scot din impasibilitatea caracteristică, pentru a te face să reacţionezi. Şi ce-i mai ciudat e că niciodată nu ştii cum vei reacţiona când o vei face.

Pot face chestii la care mie mi se ridică părul. Pot să se ridice şi să-ţi ofere-n cor ultimul omagiu; pot să te ducă-n spate dacă te-ai rănit, şi pică bombe, şi nu contează că doare, da' nu te lasă-n urmă; pot să decidă că "don't ask, don't tell" trebuie eliminată; pot să sară-n locul tău în faţa maşinii; pot să se gândească la tine, chiar dacă te cunosc mai mult nu; îţi pot oferi o bomboană ca să nu mai plângi; pot să facă scut uman în faţa ta dacă vrei să ajungi la clinică; pot solidariza cu tine, chiar dacă ar fi mai uşor să te desfiinţeze; pot să-ţi zâmbească în momentul în care ai nevoie de chestia asta; pot vorbi ore-n şir cu tine doar pentru a te face să te simţi mai bine; pot să te ia de mână şi să-ţi spună că va fi ok; pot încerca să schimbe lumea; pot avea încredere în tine, chiar şi atunci când tu ţi-ai pierdut-o; pot decide că nu e corect şi să încerce să corecteze; pot să-ţi doneze rinichiul de care ai nevoie, chiar şi după ce au murit; pot să ţi-l doneze chiar dacă ştiu că asta i-ar omorî; pot să te ridice când eşti la pământ; pot să te iubească, chiar dacă nu-i iubeşti; te pot face să-i iubeşti; pot. Multe.

Trebuie să şi vrea dar, când vor, pot cam orice. Şi da, pot să şi strice, pot să şi distrugă, pot şi să te facă să te simţi mai bas decât eşti deja. Dar nici un roboţel n-ar putea să facă nici măcar chestia asta.

Nu, nu mi-a picat nici un meteorit în cap. Nu, n-am trecut de partea zen a baricadei. Dar, uneori, mai trebuie să spui şi ce pot face bun, nu doar ceea ce fac rău.

Şi-şi pot depăşi limitele. Limite despre care li s-a spus toată viaţa că nu pot fi trecute. Sau limite pe care şi le-au impus, dar de care s-au săturat. Pot să zboare, să meargă pe apă, să te facă să rămâi cu gura căscată, pentru că limitele tale proprii şi personale ţipă din toţi plămânii că tu nu poţi aia.

Pentru că despre partea "psihicoafectivoemoţională" a lor fiecare află prin exemplul propriu şi personal, şi pentru că n-am cum mai mult decât prin cuvinte demonstra că oamenii pot fi şi mai mult decât super faini, vedeţi măcar partea fizică a demonstraţiei; da' pe bune că, pentru a face toate chestiile alea, îţi pui şi psihicul la contribuţie. Eu, una, am rămas fără cuvinte.