Banii altor oameni

Pentru că tot suntem la capitolul inepţii şi băgat în ciorba altuia, azi va fi vorba tot despre bani. Banii altor oameni.

Că, vezi tu, dacă ai bani, e musai - da' musai, zic - să donezi. Că s-a întâmplat nu'ş ce catastrofă, că sunt nu'ş ce persoane care au neapărată nevoie, că există jdemii de cauze care aşteaptă cu braţele deschise ajutorul tău de neegalat. Că aşa e omeneşte. Că nu contează care sunt convingerile tale, nici că nu te afectează cu nimic soarta pitonilor cu guler verde, da' dacă ai, tre' să dai. Şi nu aşa, simbolic. Să se simtă. Să epateze gestul tău, să fie ca o întrecere cu care dă mai mult. Dacă nu faci chestia asta, eşti zgârcit, Hagi Tudose, strâns la pungă, nesimţit şi fără inimă.

Ei, pe bune? Da' cu ce te afectează, mă rog, contul meu din bancă? Cu ce te afectează că n-am dat nimic pentru sus-numiţii pitoni, în condiţiile în care nici măcar nu ştii cum arată? De ce actele caritabile sunt obligatorii? Poate pe mine mă doare fix la doi metri mai în faţă de restul lumii, şi nu dau pentru că-mi lipseşte gena aia altruistă. Poate m-am trezit cu faţa la cearşaf, nu mi-a ieşit cafeaua pe cât de tare o voiam, m-am fript când am băut prima înghiţitură, şi nu, n-am nici un chef să scriu azi un cec pentru cutare, a cărui soartă îmi e total indiferentă.

De unde e mentalitatea asta conform căreia, dacă dispui de cont în bancă, trebuie să-l împarţi cu cei mai puţin norocoşi? Păi, frate, poate chiar mi-am ros coatele pentru contul ăla, poate am transpirat şi n-am dormit mai mult de patru ore pe noapte. Poate doar am avut noroc. Da' asta nu înseamnă că tre' să mă fac frate de sânge cu toţi nefericiţii din lume, pentru că aş putea să le schimb o săptămână din viaţă. Şi poate cauzele alea, care pentru majoritate sunt de-o importanţă extremă, mie mi se par nimicuri; şi-n loc să donez pentru orfelinatul cutare, prefer să donez pentru un adăpost de câini. Da' vezi tu, că nici aşa nu-i bine. Cum poţi pune câinele în faţa copiilor? Ce fel de suflet eşti?

Păi, să ne înţelegem, dacă e să fim oameni, să fim cu toţii. Nu mai turna copil după copil dacă ştii că n-ai cu ce să-i creşti; sterilizează-ţi animalul de companie; aruncă-ţi hârtia la coş; nu te mai lua de ăla care ţi se pare că-i mai diferit; nu te mai duce seara acasă să-ţi iei la bătaie nevasta şi copilul; şi mai sunt câteva pe listă, dar măcar minimul dacă ar fi respectat, poate chiar n-am mai fi traşi de mânecă în fiecare lună pentru "acte de caritate".

Una la mână, e contul meu; dacă vreau să dau, dau, dacă nu, nu. Nu e nici o lege care să-mi impună să fiu bun, şi drept, şi milostiv. Doi la mână, dacă aleg să dau, dau cui vreau eu. Şi dacă vreau să mă apuc să tai cu foarfecele toate fondurile de care dispun, la fel de bine. De ce să-l intereseze pe cutare supa mea?

Aceeaşi chestie cu cerşetorii de pe stradă. Nu sunt obligat ca suferinţa afişată de el să-mi strârnească o lacrimă în colţul ochiului drept şi, ca reflex, să duc mâna la portofel. Majoritatea dintre ei n-ar putea să mă lase mai rece. Din când în când, apare câte unul care-mi "spune" ceva. Şi, ăluia, dacă am chef, îi dau. Şi nu, nu se cheamă zgârcenie. Se cheamă autoconservare. Pentru că nu sunt Cresus, şi dacă aş fi, m-aş uita cu atenţie în care parte îmi zboară cardul. Nu de alta, dar îmi place să ştiu ce, cum şi pentru cine fac ceva.