Thriller feminin

Există o anumită categorie de femei de care mi-e frică de-a dreptul. Da' nu frică, pentru că e puţin spus. Groază. Îmi vine să-mi iau călcâiele la spinare şi să mă refugiez în cel mai ascuns colţişor cu puţinţă; să mă fac mică, mică de tot, să-mi pun o pălărie mare, să-mi trag pătura peste cap în tradiţională idee că, dacă nu le văd, nu mă văd nici ele. Mi-e frică şi-mi repugnă în acelaşi timp.

Să mă explic, pentru că e de-a dreptul complicat: se ia una bucată femeie. I se adaugă o privire semipsihotică, semirea. Un gust vestimentar cam dubaş. Un anume miros, de naftalină, de stătut, de vechi, dar nu vechiul ăla care-ţi aduce aminte de copilărie şi de prăjiturile bunicii, ci vechiul unui beci nu tocmai aerisit. I se dăruiesc din plin reacţii cu totul şi cu totul neaşteptate de genul: pupat o oareşcare colegă din senin, fără nici un motiv vizibil; râs de parcă tocmai şi-ar da duhul; jucat în părul unei persoane cu o privire pierdută în timp ce murmură sonor un cântec, de preferinţă de leagăn; enervare subită şi fără motiv pe scaunul care nu vrea să stea într-o anume poziţie, pe mouse-ul pe care oricum îl trânteşte de birou o dată la 10 minute, pe tastatura care e neagră nu albă; trecere imediată de la râs la plâns; vorbit şoptit, de parcă ţi-ar spune cel mai mare secret din lume, cu toate că te anunţă că ar mânca un măr; lista poate continua. Cireaşa de pe tort ar fi că, uneori, uită să se spele. Sau, dacă n-a uitat, impresia asta mi-o creează mie. Başca, ideea că ar trebui să merg la o distanţă de măcar un metru de ea, pentru a nu mă trezi cu un pix înfipt în jugulară sau cu un ochi scos din prea multă dragoste.

Revenind. Mă sperie genul ăsta de femei. Şi mai au o manie caracteristică: atunci când vorbesc cu tine, au grijă să diminueze distanţa dintre voi cât mai mult cu putinţă. Dacă s-ar putea, s-ar căţăra de-a dreptul pe tine, pentru a se asigura că auzi, că eşti atent, că nu scăpi sau nu scapă o vorbuliţă. Păi, frate, să ne înţelegem, n-am chef să-ţi simt suflarea-n suflet. Juma' de metru între noi e o distanţă acceptabilă; încă mai aud bine, şi când n-oi mai auzi, îmi voi lua aparat auditiv, numai să nu simt pe cineva că-mi stă de-a dreptul în faţă. Nu, n-am nimic cu respiraţia ta; poate fi cea mai fresh respiraţie din lume, dar nu simt nevoia imperioasă de a o simţi pe obraz. Lasă-mă să respir în voie, altminteri mă simt ca şi cum ai vrea să-mi furi sufletul. Nu sufăr de claustrofobie, da' pe bune că momente din astea mă fac să mă simt ca-ntr-o cutie minuculă, fără găuri, fără aer, fără pic de libertate. Dă-te doi paşi mai în spate, şi suntem aproape ok.

În plus, să te ferească sfântul să spui ceva legat de religie. Orice are o vagă urmă de "blasfemie" le va transforma într-o bombă cu ceas, setată să explodeze...acum! Pentru că-şi vor face cruce-n grup, vor scuipa în sân de trei ori, vor face o rugăciune lungă pentru mântuirea sufletului tău păcătos, te vor trimite rapid în lumea celor drepţi, vor mai face o rugăciune scurtă şi-şi vor continua activitatea întreruptă de tine, blasfemiatorul mort.

Şi da, pentru lămurirea curioşilor, persoanele cu pricina chiar există. Nu mi-am creat eu un tipar de groază în ideea că, odată şi-odată, voi întâlni persoana care să corespundă descrierii. Nu-mi creez coşmaruri gratuite; din punctul ăsta de vedere, le trăiesc în fiecare zi. Şi dacă ar exista doar femei din astea, mânăstire ar scrie pe fruntea mea; măcar acolo ai chilie în care să te refugiezi de privirea şi dorinţa de socializare a sus-numitelor.

De ce mă sperie? Simplu: din toate motivele enumerate şi din cauza unui pitic pe creier care-mi spune că faza cu pixul nu e doar imaginaţia mea. Cu lăbuţa pe inimă spun: să-mi apară-n toiul nopţii unul dintre specimenele cu pricina, fac infarct instantaneu; ochii în X, dead, kaput, over, конец. Pentru că - într-un mod ciudat - ţin mult prea mult la mine, prefer să le ocolesc; cât mai mult. Şi tare-aş vrea să ştiu dacă sunt singura cu problema asta, sau mai au şi alţii pitici pe creier. Ce tip de femeie e bugabu-ul universal?