Am mai spus, tehnologia nu e punctul meu forte. Dacă-mi dai un laptop care să funcţioneze rapid, care să nu se înţepe la fiecare două minute, mă declar mulţumită. Nu ştiu diferenţa dintre feluritele plăci de bază, plăci video sau audio, nu ştiu dacă hard-ul meu e pe SATA sau pe ATA, nu ştiu ce e compatibil cu ce, sau ce fel de procesor ar trebui să folosesc pentru ca un messer în ale comp-urilor să se declare mulţumit. Atât timp cât merge, se vede, se aude, pentru mine e perfect.
Faptul că Asus a lansat cel mai cel laptop în România m-a frapat nu prin caracteristicile tehnice, ci prin design. E finuţ, e futurist, e fain dintr-un capăt până în celălalt. E subţire, e gri, e acoperit cu aluminiu polizat. Da, ştiu, gândesc ca o femeie uitându-mă după design-ul lui, da’ asta e!
Ceea ce s-ar părea că e unic la el, e faptul că are boxele integrate în ecranul LCD, şi că are cel mai şmecher sistem audio de până acum, utilizând tehnologia ASUS Sonic Master. Pe limba mea, de neofit în ale computerelor, asta înseamnă în felul următor:
- Nu mai am nevoie de boxe, nici de sistem audio independent. Muzica mea cântă fără probleme; că e vorba de melodii “putere” sau din alea de te bagă direct în depresie, am parte de puritate sonoră. Nu mai am probleme că-mi bâzâie boxele, nu trebuie să mă chinui să aşez firul ăla care-mi pune fără nici un semnal de alarmă sonorul pe mute, ba chiar cică aud totul pe cât de clar cu putinţă.
- În momentul în care mă hotărăsc să văd un film, aud toate foşnetele care m-ar putea anunţa că are să se întâmple ceva groaznic; la un thriller, adică. Dacă e o dramă, atunci pot auzi şi cum pică lacrima pe podea, şi cum îl loveşte accidentul pe eroul principal. Că cică aşa ar trebui să mă facă să aud Asus-ul ăsta nou.
Mai zic şi că are ecran mare, da’ mare de tot. Adică 18.4 inci, adică văd mai bine, fără să-mi mai pun ochelarii de bunicuţă.
Faptul că e dotat cu două touch-pad-uri e o chestie relativă pentru că, în momentul în care mi-aş lua un laptop, pe touch-pad-urile cu pricina s-ar aşterne, inevitabil, praful. Partea tradiţionalistă şi puţin maniacă din mine îmi spune că-mi voi lua primul mouse care-mi iese-n cale, pentru că nu pot folosi altceva nici să mă pici cu ceară. Tre’ să simt eu mouse-ul frumuşel lipit de mâna dreaptă pentru a mă simţi bine. Aşa că las pe alţii să laude inovaţia cu pricina.
Ca să răspund la întrebarea “cum m-aş bucura de-un Asus NX90 în viaţa mea”, o să spun că m-aş bucura bine. Serios acu’. Ar fi şmecher să spun “băi, am un Asus NX90”, şi toţi cei care ştiu despre ce-i vorba să facă ochii maaaari, să se gândească ce tare ar fi să aibă şi ei unul, să-i vezi pe toţi cum deja se gândesc la caracteristicile lui tehnice, la ce poate să facă placa audio sau placa grafică, să-şi facă planuri cum ar juca nu’ş ce mega-ultra-joc la el, sau cum i-ar exploata sonorul la maximum, şi eu să zâmbesc mulţumită, umflată-n pene, maximizată de atâta mândrie, pentru că ei nu ştiu ce ştiu eu: adică, eu l-am luat pentru că arată foarte fain, nu pentru că ştiu cu ce se mănâncă tehnologia.
P.S. – Super Blog, etapa 6.
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu