Blogmoney, în speţă

În momentul în care m-am apucat de blog, n-am făcut-o pentru bani. Adică da, ştiam că se poate câştiga din el, că poţi să scoţi bani frumoşi dacă te implici, dacă scrii bine, dacă ai sânge pentru publicitate. M-am apucat de scris pentru un fel de exorcizare, nu pentru partea financiară a scrisului. Nu, până acum n-am câştigat nimic din scris; nu ca bani. În schimb am văzut că vocea mea poate fi auzită, chiar dacă e doar dintr-o parte în cealaltă a netului. Şi-asta m-a făcut să mă simt bine.

Aşa că, în momentul în care am auzit vocea din telefon propunându-mi 100 de euro pentru un soi de colaborare între mine, Blogmoney şi unul dintre clienţii lor (hai să-l numim clientul X, pentru a nu face prea multă publicitate) am făcut ochii mari. Felinare. Euroii mi se învârteau în cap ca la maşinile alea din Vegas, unde ar trebui să apară 3 imagini identice pentru a câştiga.

100 de euro. Păi, 100 de euro e mult pentru un articol. Chit că e vorba de publicitate. O bucată consistentă din salariul meu pe o lună, doar pentru a-l face pe clientul X să fie fericit cu ceea ce am scris despre el. Doar pentru a insera, între opiniile mele proprii şi personale, între ideile mele de zi cu zi, un post publicitar.

Şi-am stat şi m-a gândit mai bine. Am puţin peste 100 de cititori pe zi. Asta înseamnă 100 de potenţiali clienţi pentru clientul X. Dintre care, probabil doar unul sau doi vor deveni clienţi pe bune. La fel ca la faza cu flyere-le împărţite pe stradă. Mă rog, dacă el vrea să dea nişte bani pentru maximum 2 clienţi, cine sunt eu ca să-l opresc?

M-am uitat după clientul X. L-am studiat cu atenţie. Da, intra în raza mea de acţiune. Să spunem doar că nu m-aş fi băgat dacă era vorba să scriu despre anvelope, în condiţiile în care nu ştiu foarte bine care e anvelopa şi de ce face toată lumea atâta vâlvă pe ea. Pentru suma asta, clar trebuie să-mi bat creierii. Dacă X vinde napolitane, păi să gustăm napolitanele cu pricina! Dacă vinde produse cosmetice, să-ntrebăm fetele care le-au folosit, ba chiar să ne aventurăm să cumpărăm şi noi unul, doar aşa, de probă. Dacă nu încerci, nu prea ai de unde şti cu ce se mănâncă, şi-atunci ai dat chix din prima.

Şi să spunem că respectivul client chiar vinde napolitane. Păi, bagă, Camelia, napolitană după napolitană în tine. Studiază valoarea energetică, gustul, aroma. Nu, nu toate odată, pentru că ţi se amestecă ideile. Ia-le pe rând. Să zicem, una pe oră. E o cantitate suficientă. Dacă după ce le-ai încercat pe toate te trezeşti cu 5 kile-n plus, clar nu e de bine. Şi mai şi scrie în timp ce mesteci cu pasiune şi devotament napolitana cu pricina, pentru că, dacă i-ar mai trebui nişte ciocolată, clientul trebuie musai să ştie; şi da, o fi vrând el publicitate, da’ trebuie să se ridice la înălţimea publicităţii, pentru că nu-mi pot păta cinstea obrazului lăudând nişte napolitane mediocre. Şi de-abia după ce am constatat că sunt ok, că sunt bune, că merită să fie băgate-n seamă, de-abia atunci pot să spun „da, frate, batem palma. Eu scriu, tu plăteşti”.

Dacă scriu, clar măcar o persoană va fi intrigată de napolitanele pe care le-am devorat în scopuri publicitare. Şi chiar dacă nu va da search pe google pentru a afla mai multe despre ele, data viitoare când se va duce la magazin şi-i va sări ambalajul în ochi, măcar de curiozitate şi tot îşi va lua una; să vadă dacă ceea ce am debitat despre ele e corect şi real.

De banii cu pricina o să-mi iau...orice; toate nimicurile. Nu, în nici un caz nu voi face ceva „serios” cu ei, pentru că banii câştigaţi uşor trebuie cheltuiţi la fel de uşor.

Şi poate voi mai scrie unul, şi încă unul, pentru că publicitatea nu mai înseamnă doar radio/tv şi pancarte; deja netul e publicitate în sine. Iar cei care au preluat frâiele, cei care au început să „dirizeje” articole, să-mpingă bloggerii să srie despre clientul lor au avut o idee. Una bună de tot; blogger-ul scrie, blogger-ul consumă. El şi alţii ca el.

P.S. – Super Blog, etapa 7