Pentru onor, prezentaţi periuţa!

Eterna replică din timpul şcolii, clasele 1-4. "Vai, doamnă, ce bine vă şade cu pălăria asta!" Replică venită din partea unei mămici cam prea zeloase, pentru a câştiga bunăvoinţa şi îngăduinţa învăţătoarei pentru puiul ăl mic, de n-a avut timp aseară, vedeţi, doamnă, tocmai ne-am întors de la o aniversare, să-şi facă tema. Pălăria putea fi înlocuită, după caz, cu şalul, bluza sau broşa din dotare. Cheful de vorbă nu lipsea, complimentele se ţineau lanţ, şi puiul scăpa pe ziua respectivă, pentru că, de, învăţătoarea era femeie, şi femeile pică la complimente.

În liceu, mai rar intervenţia părinţilor, pentru că n-ai vrea să se ştie că, înainte de bac n-ai avut nici timp, nici chef să vezi exact cu ce se mănâncă ce-a zis profu' c-o oră înainte. Aşa că se mergea pe varianta ochii maaaaari, zâmbet larg, dă din cap şi aprobă orice ar zice inamicul, pentru că, dacă te vede că eşti pe aceeaşi lungime de undă, s-ar putea să ieşi basma curată. Mai curată decât dacă te-ai contrazice cu el, sau dacă nu i-ai arunca un zâmbet pe milisecundă. Şi nu, în nici un caz să nu-ţi treacă prin gând să nu fii de acord cu el, pentru că asta ar însemna un punct în minus; doar profu' e om şi el, şi poate că nu-i convine să audă altceva decât a gândit el ani întregi.

Chestia asta e un sindrom. Şi, ca orice sindrom care se respectă, are şi-un nume. Sindromul Periuţa. Şi nu periuţă de genul mică, drăguţă, cu mâner cauciucat pe care o foloseşti dimineaţa ca să te speli pe dinţi. Nope. No way! Asta e periuţă din aia mare, cu mâner de lemn, de-o vezi prin filmele de epocă folosită la spălatul pe spate. Că poate fi folosită mai subtil sau mai apăsat, asta-i altă parte a problemei; da' tot periuţă se cheamă.

Cică aş fi lipsită de diplomaţie. Recunosc. Dacă diplomţie se cheamă să taci atunci când ai ceva de spus, sau să dai din cap şi să spui da, chiar dacă în interior mai ai puţin şi dai în clocot, atunci da, diplomaţia îmi lipseşte cu desăvârşire. Admir oamenii care pot să spună ce au de spus şi să fie şi diplomaţi în acelaşi timp; da'ş destul de rari. În schimb periuţa mă calcă pe ficaţi. Pentru că da, fetiţe şi băieţei, n-ar trebui să confundăm diplomaţia cu periuţa.

Periuţa e atunci când zâmbeşti cu toţi dinţii şi ridici în slăvi pe cineva de care depinzi - într-un fel sau altul, de cele mai multe ori profesional sau pentru probleme "administrative" - cu toate că acasă, în cuibul tău cald, îi dedici dulci vorbe de alint gen "dobitoc, nesimţit, idiot, cretin" şi lista poate continua.
Periuţă e când încerci să te bagi pe sub pielea cuiva lăudându-i coafura, outfit-ul sau simţul estetic, cu toate că n-ai vrea să fii văzut aşa nici mort, şi ţi se strepezesc dinţii doar uitându-te la combinaţia dezastruoasă pe care a reuşit s-o pună cap la cap de dimineaţă. Când trebuie să faci un referat despre Eminescu şi, cu toate că ţie nu-ţi place neam, îi construieşti ditai monumentul, pentru că ştii că profa' e în limbă după el. Când te duci la dom' director şi bagi uşurel, întâi capul şi-apoi restul corpului, adus de spate pe parcă ai vrea să săruţi clanţa. Când foloseşti tonul ăla dulcel din dotare, cu toate că simţi nevoia să urli, să ţipi, să spargi. Când simulezi a fi de acord cu cineva pe care îl vizulizezi la doi metri sub pământ. Periuţă e feed-back-ul cititorilor din revistele pentru femei care ştiu că, în funcţie de câte osanale ridică în trei fraze, pot câştiga nu'ş ce parfum sau set şmecher pentru manichiură. Periuţă e tot ce spui şi nu crezi neam, doar cu scopul de a trage foloasele după, sau pentru a evita o situaţie în care ar trebui să te impui prin coloană vertebrală.

Simt periuţa, detectez periuţa, detest periuţa. Şi asta din vremuri de demult, când mi-a băgat bine, bine de tot taică-meu în cap să nu fiu niciodată de acord cu cineva dacă nu cred cu adevărat că are dreptate. Să nu spun "da" pentru că e mai comod decât "nu"-ul pe care-l simt cu toată fiinţa mea; să nu spun niciodată că e alb dacă eu ştiu sigur că e negru; să nu am capul plecat, pentru că nu contează pe ce loc ajungi, atât timp cât ai jucat în picioare, nu te-ai târât.