.

duminică, 17 octombrie 2010

Pentru onor, prezentaţi periuţa!

Eterna replică din timpul şcolii, clasele 1-4. "Vai, doamnă, ce bine vă şade cu pălăria asta!" Replică venită din partea unei mămici cam prea zeloase, pentru a câştiga bunăvoinţa şi îngăduinţa învăţătoarei pentru puiul ăl mic, de n-a avut timp aseară, vedeţi, doamnă, tocmai ne-am întors de la o aniversare, să-şi facă tema. Pălăria putea fi înlocuită, după caz, cu şalul, bluza sau broşa din dotare. Cheful de vorbă nu lipsea, complimentele se ţineau lanţ, şi puiul scăpa pe ziua respectivă, pentru că, de, învăţătoarea era femeie, şi femeile pică la complimente.

În liceu, mai rar intervenţia părinţilor, pentru că n-ai vrea să se ştie că, înainte de bac n-ai avut nici timp, nici chef să vezi exact cu ce se mănâncă ce-a zis profu' c-o oră înainte. Aşa că se mergea pe varianta ochii maaaaari, zâmbet larg, dă din cap şi aprobă orice ar zice inamicul, pentru că, dacă te vede că eşti pe aceeaşi lungime de undă, s-ar putea să ieşi basma curată. Mai curată decât dacă te-ai contrazice cu el, sau dacă nu i-ai arunca un zâmbet pe milisecundă. Şi nu, în nici un caz să nu-ţi treacă prin gând să nu fii de acord cu el, pentru că asta ar însemna un punct în minus; doar profu' e om şi el, şi poate că nu-i convine să audă altceva decât a gândit el ani întregi.

Chestia asta e un sindrom. Şi, ca orice sindrom care se respectă, are şi-un nume. Sindromul Periuţa. Şi nu periuţă de genul mică, drăguţă, cu mâner cauciucat pe care o foloseşti dimineaţa ca să te speli pe dinţi. Nope. No way! Asta e periuţă din aia mare, cu mâner de lemn, de-o vezi prin filmele de epocă folosită la spălatul pe spate. Că poate fi folosită mai subtil sau mai apăsat, asta-i altă parte a problemei; da' tot periuţă se cheamă.

Cică aş fi lipsită de diplomaţie. Recunosc. Dacă diplomţie se cheamă să taci atunci când ai ceva de spus, sau să dai din cap şi să spui da, chiar dacă în interior mai ai puţin şi dai în clocot, atunci da, diplomaţia îmi lipseşte cu desăvârşire. Admir oamenii care pot să spună ce au de spus şi să fie şi diplomaţi în acelaşi timp; da'ş destul de rari. În schimb periuţa mă calcă pe ficaţi. Pentru că da, fetiţe şi băieţei, n-ar trebui să confundăm diplomaţia cu periuţa.

Periuţa e atunci când zâmbeşti cu toţi dinţii şi ridici în slăvi pe cineva de care depinzi - într-un fel sau altul, de cele mai multe ori profesional sau pentru probleme "administrative" - cu toate că acasă, în cuibul tău cald, îi dedici dulci vorbe de alint gen "dobitoc, nesimţit, idiot, cretin" şi lista poate continua.
Periuţă e când încerci să te bagi pe sub pielea cuiva lăudându-i coafura, outfit-ul sau simţul estetic, cu toate că n-ai vrea să fii văzut aşa nici mort, şi ţi se strepezesc dinţii doar uitându-te la combinaţia dezastruoasă pe care a reuşit s-o pună cap la cap de dimineaţă. Când trebuie să faci un referat despre Eminescu şi, cu toate că ţie nu-ţi place neam, îi construieşti ditai monumentul, pentru că ştii că profa' e în limbă după el. Când te duci la dom' director şi bagi uşurel, întâi capul şi-apoi restul corpului, adus de spate pe parcă ai vrea să săruţi clanţa. Când foloseşti tonul ăla dulcel din dotare, cu toate că simţi nevoia să urli, să ţipi, să spargi. Când simulezi a fi de acord cu cineva pe care îl vizulizezi la doi metri sub pământ. Periuţă e feed-back-ul cititorilor din revistele pentru femei care ştiu că, în funcţie de câte osanale ridică în trei fraze, pot câştiga nu'ş ce parfum sau set şmecher pentru manichiură. Periuţă e tot ce spui şi nu crezi neam, doar cu scopul de a trage foloasele după, sau pentru a evita o situaţie în care ar trebui să te impui prin coloană vertebrală.

Simt periuţa, detectez periuţa, detest periuţa. Şi asta din vremuri de demult, când mi-a băgat bine, bine de tot taică-meu în cap să nu fiu niciodată de acord cu cineva dacă nu cred cu adevărat că are dreptate. Să nu spun "da" pentru că e mai comod decât "nu"-ul pe care-l simt cu toată fiinţa mea; să nu spun niciodată că e alb dacă eu ştiu sigur că e negru; să nu am capul plecat, pentru că nu contează pe ce loc ajungi, atât timp cât ai jucat în picioare, nu te-ai târât.

13 comentarii:

  1. =))))=))) buna asta!mi-a placut chestia cu inlocuitu palariei cu orice altceva din dotare...=)))

    iar cat despre diplomatie...eu si cu ea nu prea ne intelegem...decat f rar mai fac vreun compromis:)) si atunci cand scopul scuza mijloacele:P

    RăspundețiȘtergere
  2. @Miss Sunshine - păi, compromis e una; din când în când mai trebuie făcute şi alea, şi n-au nici o legătură cu periajul.

    Dar periuţa folosită excesiv dăunează grav coloanei vertebrale:P

    RăspundețiȘtergere
  3. Nu sunt de acord. Trebuie sa mergem in genunchi, cu mainile impreunate si ochii plecati, iar cand ajungem in fata vreunui papagal, trebuie sa ii spunem ce porumbita minunata e, daca vedem o curca, ii spunem ca e lebada, etc. Mi-a placut la nebunie povestea lui HCA cu hainele cele noi ale imparatului :))

    RăspundețiȘtergere
  4. @Eclipse - :)) claar...şi politica struţului merge:)))
    da' not for me;)

    Andersen mi se pare genial în tot ce-a scris:P Mult prea şmecher... cel ami mult mi-a plăcut fetiţa cu chibrituri:(

    RăspundețiȘtergere
  5. Off topic, harry potter o sa fie uitat, ca si toate cartile cu vampiri de acum, dar sunt povesti nemuritoare care te fac sa razi si sa plangi si pe care le tii minte, pentru ca te-au invatat ceva despre viata. Ma gandesc si acum la fetita bandit din craiasa zapezilor, soldatelul de plumb si celelalte. Triste, dar mai frumoase decat ce se scrie acum :(

    RăspundețiȘtergere
  6. @Eclipse - sper doar să nu fim printre ultimii care-şi vor aduce aminte de poveştile astea; nu de alta, dar Harry Potter deja e concurenţă serioasă...

    RăspundețiȘtergere
  7. @Black Angel - daa...când vrei să faci o baie pe cinste:))))))

    RăspundețiȘtergere
  8. Hmm,dacă periuţa ar fii de ajuns..Dar fără pronto cu plocoane nu faci nimic.
    Bine,nu zic cu părere de rău,niciodată nu mi-am trimis părinţii cu bani la şcoală,iar ei m-au crescut într-un fel în care să dispreţuiesc de genul ăsta de oameni.Iar asta e una din puţinele lecţii pe care le-am învăţat bine:))

    RăspundețiȘtergere
  9. @Cristina - asta cu pronto e bună:)) mey, sunt lecţii pe care, dacă le-ai învăţat la timp, nu le mai uiţi niciodată;)

    RăspundețiȘtergere
  10. off topic: Harry Potter e mult mai mult decât cred cei care au vazut unul dintre filme, iar comparația cu vampirii e absolut gratuită.. the nerd inside me se revoltă maxim la astfel de comparații :D

    on topic: periuța a ajuns din păcate tratamentul standard pentru unii. iar sevrajul e periculos :))

    RăspundețiȘtergere
  11. @Ioana - :)) o fi, n-o fi, da' tre' să recunoşti că poveştile cu care am crescut noi sunt mai faine:P

    nu cred că există vreun grup pentru periuţa anonimă:)) dar prefer să-i văd în sevraj, decât cu periuţa bine-nfiptă-ntre degete:)))

    RăspundețiȘtergere
  12. da, cred că așa e. dar, pe alea nu le-am mai citit de mult, iar Harry Potter am descoperit recent, când am putut să în ințeleg altfel. e o lume întreagă acolo, cum am descoperit în puține alte cărți :-) I'm a nerd :D

    ar trebui să existe. e totuși ușor fascinant să-i vezi în sevraj :)))

    RăspundețiȘtergere

Related Posts with Thumbnails
 

Blue Jasmine Template by Totul despre Blogger