Conectat la pensie

E ziua mea. A doua zi de naștere pe care o petrec aici, la azil. Azil părea trist în tinerețea mea, acum mulți ani. Acum nu e trist. Acum e locul în care am venit de bună voie, e locul unde nu trebuie să am grijă de nimic, nu trebuie să fac curat, să gătesc, să plătesc facturi sau să mă plictisesc de moarte. Am micul meu apartament, propria mea menajeră, vecinii ca peste tot – unii mai țâfnoși, alții prietenoși și puși pe vorbă, pot pleca când vreau, asistență medicală 24/24, mă rog, să spunem că e un fel de hotel pentru pensionari. Ca mine.

Azi fac 80 de ani și m-aștept să primesc cadouri. Azi vreau cadouri și le-am trimis tuturor invitații. Duble. Invitații clasice, ca pe vremea mea, din hârtie, și invitații pe internet. Și internetul e clasic, dacă mă raportez la vârsta mea, dar a îmbătrânit o dată cu mine. Măcar el nu s-a schimbat. Good old guy Google, good old foxy Mozilla. Am crescut cu el, mor cu el de gât.

Televiziunea e încă o forță. Și, cu toate că toți urmăresc nu știu ce serial secular adunați în camera comună, pe-un monitor LED imens, eu prefer să stau deoparte. Să scriu.

N-am mai scris o scrisoare cu pixul pe hârtie de când aveam vreo 20 și ceva de ani. Mi s-a stricat caligrafia, dacă-mi pui pixul în mână mă simt ca-n clasa-ntâi, în schimb tastatura mea arată cel puțin ciudat. Tastatura de la ceea ce, pe vremea mea, se chema laptop. Și acum tot laptop se cheamă, dar a evoluat cel puțin bizar. S-a complicat. Nu știu, poate învățam mai ușor când aveam 40 de ani, da`ăsta mă bagă-n ceață. 

Mi l-au făcut cadou anul trecut. Când l-am deschis prima dată, m-am panicat. S-a aprins un beculeț și-a cerut să-i prezint retina. Că cică nu-și recunoaște posesorul decât după retină. Și eu am ochelari de vedere. Borcane, nu altceva, c-am refuzat să-mi fac transplant de glob ocular. 

Deci, de fiecare dată când vreau să-mi citesc mail-urile sau să intru pe Facebook, să joc liniștită joculețele mele antice pe care doar acolo le mai găsesc, tre`să-mi scot ochelarii, să-mi fie scanată retina. De parcă ar fi cineva interesat de laptop-ul meu. 

Costă cam cât costa un mp3 player pe vremea mea, cine să vrea să mi-l fure?

Încă mai există site-urile din tinerețe, lumea încă-și mai pune poze on-line, lumea încă mai vrea să comunice. Ceea ce mă dă peste cap. În afară de detaliile tehnice pe care trebuie să mi le explici rar, lent și calm, nu s-a schimbat mare lucru. Sau poate nu mă dă pe mine pe spate tehnologia. Poate am reușit să țin pasul cu ea, pentru că m-au pasionat gadget-urile de mică. Poate că, pentru c-am crescut cu calculator, am trecut pe laptop și dup-aia, în timp cu mine, s-au inventat multe, mă adaptez. Compar trecutul, încerc să înțeleg prezentul.

Și apropo de poze da, am în continuare cameră foto. Pentru imortalizarea momentelor. Momentele, mai nou, te duc și-n trecut. Camerele foto, mai nou, au face recognition. Și nu ăla banal, din 2012. Nu. Ăsta nu îți doar încadrează fața, să-ți spună cu ce vedetă semeni. Ăsta îți vede figura, se conectează automat la net și caută toate pozele în care apari sau ai apărut vreodată. Chiar dacă ai îmbătrânit. Chiar dacă te-ai schimbat. Te recunoaște, orice ar fi. În primă fază am intrat în depresie: ce tânără eram odată! 

De-abia după ce-am făcut poză de grup noi toți cei de-aici, din azil, și-a început programul să scotocească prin arhive, să adune toate pozele, de-abia după ce ne-am văzut cu toții cum eram și-am început să depănăm amintiri, ca moșii, de-abia atunci am văzut că e o invenție frumoasă. 

Chiar dacă nu mai ai vârsta de atunci, încă te poți bucura la o amintire. Încă mai poți să râzi, gândindu-te la ce ai făcut atunci și fiecare poză din timp îți aduce un zâmbet. 

Pentru că le-ai trăit și-ai și trăit.

Lucrul de care nu m-aș putea lipsi, pe lângă laptop, e hdd-ul meu extern. Tot cadou. Știu ei, bătrânii mei, că încă-s manică după gadget-uri. Îl folosesc când n-am chef să car laptop-ul dintr-o cameră în alta. Tot pe el îmi păstrez și memoriile și poate de asta îl am mereu în buzunar. E un proiect în devenire și, cu toate că-s șanse minime să-mi moară laptop-ul, mă simt mult mai bine știind că opera mea e mereu după mine.

Nu-mi vine să cred că fac 80 de ani și încă mă gândesc la cadouri. Cu aceeași plăcere ca înainte. Nu-mi vine să cred că timpul a trecut peste mine, că Yoko Ono a murit fără să găsească secretul vieții veșnice, că încă nu m-am ramolit. Că încă mă mai interesează conversațiile on-line, că îmi comand nimicuri direct de pe net, că încă am telefon mobil pe care-l folosesc destul de des, că încă știu să-mi formatez singură laptop-ul, că mă sperie chestiile noi și complicate și al naibii de tehnologice, dar că le dau de capăt până la urmă, că încă am curiozitatea de a căuta filme noi. Că nu-mi stă inima când văd că am telecomandă multifuncțională pentru uși. Că nu mă sperii când mouse-ul meu reacționează la comandă vocală și că încă mă intrigă de ce ai face o imprimantă care să scoată pozele după cum îi dictezi tu, vocal. De ce ar dispărea plăcerea click-ului din ecran?

Unele le înțeleg, altele nu. Dar, repet, mă bucur că 80 de ani nu înseamnă sfârșitul. Nici al vieții, nici al tehnologiei. Am răsturnat un mit din tinerețe, și acum mă duc să-mi adun cadourile. Sau laurii.

SuperBlog 2012, etapa 14.