Declarație

Dragă Simona,

Ne știm de când salvam împreună melcii ieșiți după ploaie, și mă-mpingeai, mă-mpiedicam, cădeam, deh, aveam 4 ani și nu prea mult control pe picioare și tu, în loc să mă ajuți, duceai melcul la loc sigur și-apoi mă certai că iar mi-am murdărit hăinuțele.

Ne știm de când mă puneai să mă cațăr prin toți copacii pentru că săracii pisoi nu mai știau să se dea jos; ei mieunau plictisiți și cerând atenție, eu-mi rupeam tricourile, n-am fost niciodată mare atlet, dar salvam motanul și mă vedeam eroul tău. Eroul tuturor creaturilor salvate de la moarte – în viziunea ta –, eroul fabricilor de haine, după fiecare aventură.

Dintr-un copac, din prea marea ta mărinimie și pentru că îți tremura buza a plâns de mila bietului motan, m-am procopsit eu cu Church. Acum vreo 14 ani. De-abia citiseși Cimitirul animalelor și-ai zis că seamănă perfect cu motanul din carte. Și m-ai bătut la cap să găsim un cimitir la fel ca, după ce moare, Church să nu moară de tot. Să devină zombie-cat. Un zombie-cat în viziunea ta puțin distorsionată asupra realității era mai bine decât o pisică moartă pentru eternitate. 

Să ne aducem aminte că intraseși în adolescență și erai pasionată de gothic. Îți doreai să existe vampirii și viața de după mușcătură. M-a speriat încă de pe atunci gândul că motanul meu s-ar putea întoarce din morți, dar te iubeam de-atunci și n-aș fi putut să-ți frâng inima, spunându-ți că nu vreau pisici cu apucături violente și înnebunite după mirosul de sânge.

Din fericire, Church n-a murit încă. Din fericire, nu mai ești fan goth.

Church are 14 ani și trăiește. E zombie-cat fără să fi murit. Arată într-un stil cel puțin bizar. Obez, nu mai aude, merge în reluare, uită c-a mâncat și mănâncă din nou și din nou și din nou. Și blana lui, odată strălucitoare, acum arată de parcă ceva s-ar fi târât, s-ar fi zbătut și-ar fi murit acolo. Church însă mai are mult de trăit. Visul tău de a găsi un cimitir care să-l învie mai are de așteptat.

Eu nu mai pot s-aștept. De ani de zile te iubesc în taină. Ți-am arătat-o cum am putut mai bine. Ori nu mă pricep eu, ori alegi să nu pricepi. Așa că-ți scriu, pentru că-n cuvinte șoptite m-aș bâlbâi bizar. 

Te iubesc așa cum Louis își iubea copiii. Nu, nu e bine. Prea dragoste părintească. 

Te iubesc cum Louis o iubea pe Rachel și, de dragul ei, și-a transformat copilul. Cum o iubea pe ea și cum n-a putut să reziste ideii de a trăi fără. Dacă ar exista un cimitir care să te readucă la viață, l-aș folosi. Nu pentru Church, pentru tine. 

Din fericire, n-avem șanse să murim prea curând. 

Dacă aș fi vampir, ți-aș îndeplini visul adolescentin și te-aș transforma în vampiroaică pentru eternitate.

Prefer să mă gândesc că am putea îmbătrâni împreună. Că va trebui să-mi pun ochelarii și să-mi pornesc aparatul auditiv, să te aud spunându-mi să salvez a țâșpea mâță din copac, să-mi ia o veșnicie să pun scara și-a doua veșnicie să salvez pisoiul, și tu să m-aștepți zâmbitoare cu paharul cu lapte și pastilele de inimă. Să mă amuz ascunzându-ți proteza, să te superi și să mă ameninți cu bastonul și-apoi să râdem pentru că la fel mă amenințai în tinerețe. Doar că atunci puteam să râd și să fug de amenințările tale.

Și când vom fi bătrâni, și încă ne vom iubi, timid și tainic, ca la început, dacă va fi nevoie de-o înviere, să mă-nvii tu pe mine. N-aș putea trăi cu gândul că mori înaintea mea. Oricâte artificii de a te ține lângă mine pentru totdeauna ar exista.

Aleg să-ți scriu pe prima pagină a cărții. Aleg o carte morbidă pentru alții, perfectă pentru tine. Cartea ta favorită, pe care Church, din senilitate, a ales s-o roadă. Am căutat-o peste tot, n-am găsit-o decât pe net, în arhiva Nemira.

Nimeni nu mai citește povești sadice de dragoste. În afară de tine, dragostea mea. 

Semnat,

Dan

SuperBlog 2012, etapa 15.