Tăcere

Da, oricât de incredibil ar suna, femeile mai şi tac uneori. Evident că sunt situaţii fooooarte rare, bune de încercuit cu roşu în calendar sau de dat anunţ la ziar. Pe cât sunt de rare, pe atât sunt de stresante. Dacă femeia de lângă tine tace, atunci mai mult ca sigur, ai încurcat-o! Ai făcut ceva - nu contează ce, cât de mic, cât de mare, cât de nevinovat, cât de condamnabil - care a stresat-o, a enervat-o, a mâniat-o, a înfuriat-o, în fine, a călcat-o pe ficaţi. Şi-atunci să te ţii tăcere!

E tăcerea aia care seamănă cu picătura chinezească. O auzi. Pic, Pic, Pic, Tac, Tac, Tac, Tac DIN CAUZA TA! Muuamăăă, e înfricoşător de-a dreptul!

"Te-ai supărat?" - Întrebarea care nu trebuie pusă niciodată, pentru că, dacă tace, clar e supărată, sunt 99% şanse să fie din cauza ta, iar asta nu o face decât să se supere şi mai tare. Adică să tacă şi mai mult. Adică e logic...Dacă tace, e supărată, de ce să întrebi evidentul?

"Ce-am făcut?" - A doua întrebare pe care nu trebuie s-o pui niciodată. Dacă o cunoşti atât pe bine pe cât spui, atunci ar trebui să ştii ce ai făcut şi, pentru că ai făcut clar ceva, nu te aştepta să zâmbească lin şi să spună "lasă, te iert de dată asta pentru că ai făcut..." Nu! Trebuie să te gândeşti adânc la ceea ce ai făcut, să-ţi dai seama, să recunoşti că ai făcut ceea ce ai făcut, şi de-abia dup-aia să-ţi ceri scuze.

Faza cu tăcerea de genul ăsta e că poţi simţi prin toţi porii că, atunci când va lua sfârşit, va fi urmată de ceva ce seamănă cu o ceartă. De dimensiuni variate, de culori variate, de intensităţi variate dar, în final, o ceartă. Există deja în stomac. Adică el, stomacul, se strâge, se chinuie, se zvârcoleşte, îţi simţi pulsul undeva în gât, te ia cu ameţeală, cu rău, cu stare de vomă, cu orice, dai vina pe cafea, pe paharul de vin de acu' trei zile, pe stres, pe o noapte nedormită, dar ştii clar că e din cauza Tăcerii; şi a promisiunii de după.


Al doilea tip de tăcere - care clar nu poate fi confundat cu primul - e ăla care începe de obicei pe la 17 ani, dar ţine toată viaţa. Genul de tăcere "I want to be alone, ya!" Ăsta e genul cute. "Sunt tristă, sunt tăcută, întreabă-mă ceva, orice, ca să pot să-ţi răspund cu o cascadă de cuvinte, mai multe decât cele la care te-ai fi aşteptat, nu, fără nici o legătură evidentă între subiecte, nu, nu-mi pasă dacă asculţi, adică, ai face bine să asculţi, pentru că mai încolo s-ar putea să te verific cu vreo întrebare capcană, da, sunt tristă, nu mă poţi scoate din tăcerea mea, mai bine m--ai asculta, întreabă-mă şi o să-ţi răspund, nu te întreb nimic, te las pe tine să vorbeşti, te las pe tine să întreţii atmosfera şi, chiar dacă nu dau nici un semn, îmi face plăcere să vorbesc cu tine, dacă te opreşti acum, o să mă prăbuşesc pe primul colţ de mobilier, da, tac, aşa sunt eu, mai tăcută, ascultă-mă şi o să vezi, că de fapt, pot vorbi la fel de mult ca şi tine, îmi place tăcerea mea, pentru că mă lasă să te cunosc mai bine..."

Îmi place tipul 2 de tăcere la o femeie.